Capitolul I

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA FILOZOFIEI

Secolul al XX-lea ni se înfăţişează ca un secol al transformărilor rapide şi eficiente în toate domeniile vieţii sociale, ca un secol al inaugurării unei noi orînduiri sociale — socialismul —, ca un secol al redeşteptării naţiunilor, al intensificării schimburilor şi contactelor dintre popoare, organizaţii economice, politice, culturale, ştiinţifice etc., ca un secol al performanţelor ştiinţifice şi al exploziei informaţionale.

Ritmul trepidant al evenimentelor pe tărîm economic, politic şi tehnico-ştiinţific, multipla solicitare a atenţiei şi participării noastre la realizarea acţiunilor practice pot crea, uneori, impresia că epoca noastră este cu precădere o epocă a înfăptuirilor materiale exterioare, a eforturilor spre edificarea civilizaţiei tehnice şi dobîndirea bunăstării materiale a societăţii. Fără a contesta realitatea şi utilitatea împlinirilor în planul civilizaţiei materiale, secolului nostru — mai mult poate decît secolelor anterioare — nu-i lipsesc dimensiunea spirituală, reflecţia şi meditaţia filozofică profundă, conflictul de idei şi tensiunea opţiunilor valorice. Dimpotrivă, gîndirii filozofice din epoca noastră îi este proprie o mai profundă angajare în înţelegerea şi realizarea transformărilor economice şi sociale, ştiinţifice şi culturale. Reflecţia filozofică dublează, însoţeşte şi prefigurează fiecare realizare importantă în planul vieţii practice reale.

Pe de altă parte, în raport cu aria tematică a gîndirii filozofice din trecut, asistăm astăzi la o extindere şi o specializare a reflecţiei filozofice, corespunzător unor noi direcţii sau orizonturi ale activităţii practice. Se dezvoltă noi discipline, ramuri sau direcţii ale investigaţiei filozofice : praxiologia, axiologia etc. ; s-au dezvoltat şi s-au diferenţiat numeroase discipline sociologice, psihologice şi pedagogice care oferă un bogat material de reflecţie filozofică ; s-au înviorat şi suscită un netăgăduit interes cercetările şi elaborările teoretice din domeniul antropologiei filozofice, filozofiei istoriei, eticii, esteticii etc.

Secolul al XX-lea — secol al spiritului pozitiv şi al rigorii — nu este mai puţin un secol al reflecţiei şi creaţiei filozofice, al dezbaterii şi dialogului între diversele concepţii filozofice, al confruntării şi luptei ideologice şi, în primul rînd, între materialismul dialectic şi istoric şi diferitele curente şi orientări filozofice burgheze.

Filozofia, ca chintesenţă spirituală a unei epoci, este chemată să lumineze cadrul şi perspectiva acţiunilor umane, să conştientizeze agenţii acţiunii istorice, să explice trecutul şi prezentul şi să scruteze viitorul.

Imboldul spre filozofie apare la omul contemporan din nevoia de a-şi motiva judecăţile şi opţiunile sale valorice, de a-şi integra social propria sa personalitate, de a tria şi clasa multitudinea acţiunilor la care este solicitat să participe, de a ordona multitudinea informaţiilor pe care le deţine, de a-şi defini locul şi menirea în sistemul social, de a-şi explica succesele şi eşecurile, aspiraţiile şi neliniştile, bucuriile şi speranţele. Dealtfel, filozofia a avut din toate timpurile rolul de a călăuzi viaţa individului, de a asigura dreapta cumpănă între ţelurile acestuia şi interesele colectivităţii.

Materialismul dialectic şi istoric este chemat, în aceste condiţii, să definească locul şi perspectiva clasei muncitoare şi a forţelor socialismului şi progresului în societatea contemporană, să definească natura epocii şi să-i analizeze contradicţiile, să generalizeze bogata experienţă a mişcării revoluţionare contemporane, să menţină mereu viu în inimile celor ce muncesc idealul nobil al comunismului. El reprezintă „metoda ştiinţifică de analiză a evenimentelor, a fenomenelor din natură şi societate. Cu ajutorul acestei metode partidul comunist elaborează strategia şi tactica revoluţionară a transformării societăţii, în concordanţă cu realităţile istorice, naţionale şi sociale din fiecare ţară, din fiecare etapă a dezvoltării societăţii omeneşti“1. E de la sine înţeles că, urmărind elaborarea teoretică pozitivă, consolidarea şi dezvoltarea moştenirii marxiste clasice, materialismul dialectic şi istoric se delimitează riguros de celelalte sisteme şi curente filozofice contemporane, cu care întreţine — potrivit naturii şi funcţiei sociale a acestora — un viu schimb de idei, un dialog, o confruntare de opinii sau o amplă luptă ideologică.

Ne propunem, de aceea, în cele ce urmează, să caracterizăm succint perspectiva marxist-leninistă asupra filozofiei, să evidenţiem principalele domenii ale cercetării şi reflecţiei filozofice şi să dezvăluim originalitatea materialismului dialectic şi istoric, revoluţia pe care marxismul a înfăptuit-o în gîndirea filozofică, să relevăm vitalitatea şi actualitatea acestei filozofii în contemporaneitate.

 

A. OBIECTUL, SPECIFICUL ŞI DOMENIILE REFLECŢIEI FILOZOFICE

Lămurirea obiectului filozofiei poate fi întreprinsă dintr-o perspectivă genetico-istorică, dintr-una logico-sistematică sau dintr-o perspectivă sociologică şi social-politică. Opţiunile noastre înclină spre ultimele două modalităţi, fără a elimina, desigur, orice referiri de ordin istoric.

1. Obiectul şi statutul social al filozofiei

Aproape că nu există disciplină ştiinţifică al cărei obiect să nu fi iscat numeroase discuţii şi controverse. Cu atît mai mult, obiectul filozofiei a constituit timp de peste două milenii, şi încă mai constituie şi în prezent, tema unor susţinute confruntări de opinii. Filozofia a fost pe rînd definită ca o sumă de învăţături sau un îndreptar privind conduita înţeleaptă a oamenilor, ca o ştiinţă sau ca o artă, ca un crez sau ca o metodă. Concepţiile filozofice au fost privite alternativ, cînd cu lucrul cel mai de preţ în viaţă, cînd ca o îndeletnicire ezoterică a unor indivizi ciudaţi, un produs lipsit de orice însemnătate practică. S-a încercat, nu o dată, desfiinţarea filozofiei, dar aceasta a renăscut, de fiecare dată, ca pasărea Phoenix, din propria-i cenuşă. Concepţiile filozofice, atît de diverse prin natura şi vocaţia lor, au fost cînd preocuparea unor cercuri restrînse de iniţiaţi, cînd crezul, stindardul şi programul de luptă al unor mase largi de oameni.

 

a. Perspectiva marxistă asupra filozofiei şi a obiectului ei

Faţă de marea diversitate de opinii şi de abordări, deseori unilaterale, filozofia marxistă consideră, în primul rînd, că mai presus de punerea accentului pe un domeniu sau altul al reflecţiei filozofice, filozofia este o activitate teoretică care vizează construirea unei concepţii unitare despre existenţa naturală, sociala şi umană, despre principiile şi normele gîndirii şi ale conduitei corecte în viaţa socială. Vocaţia filozofiei este sinteza şi integrarea, reducerea diversităţii la principii explicative unitare, introducerea unei ierarhii, a ordinii şi coerenţei în mulţimea cunoştinţelor noastre.

Ca încercare de sinteză teoretică asupra cadrului natural şi social în care individul uman îşi desfăşoară viaţa, ca bilanţ al întregii experienţe umane la un moment dat, este firesc ca filozofia, pe măsura extinderii cunoştinţelor umane şi în pas cu îmbogăţirea activităţilor practice, cu schimbările intervenite în atitudinile şi aspiraţiile oamenilor, să-şi reconstruiască continuu discursul explicativ, să-l pună de acord cu ştiinţa şi cu exigenţele practicii. Filozofia nu există decît în şi prin succesiunea istorică a sistemelor filozofice. Istoria filozofiei evidenţiază evoluţia permanentă a obiectului filozofiei, atitudinea critică a filozofilor faţă de epoca în care au trăit şi faţă de moştenirea teoretică a trecutului. Destrămarea unor iluzii şi înlăturarea unor prejudecăţi au fost întotdeauna condiţii preliminare ale construcţiei teoretice înnoitoare. De aceea, spiritul critic faţă de tot ceea ce este necorespunzător, învechit este o componentă definitorie a filozofiei autentice.

În al doilea rînd, filozofia nu este doar un sistem de cunoştinţe descriptive despre modul cum este lumea, ci este, în acelaşi timp, o opţiune despre modul cum trebuie să fie lumea ; ea comportă în mod necesar o angajare politico-ideologică, definirea unei atitudini faţă de realitatea socială şi politico-morală, formularea unor norme de conduită şi a unor criterii de apreciere ; filozofia are o finalitate social-politică şi morală. Reliefarea acestei finalităţi a filozofiei — la nivelul claselor şi grupurilor sociale, la nivelul întregii comunităţi umane şi nu la nivelul individului — reprezintă o contribuţie majoră, cu importante consecinţe metodologice, adusă de marxism în abordarea filozofiei.

Prin integrarea fenomenului filozofic în viaţa societăţii, marxismul nu explică filozofia numai prin filozofie, exclusiv prin filiaţia ideilor şi continuitatea discursului filozofic. Admiţînd că dezvoltarea milenară a filozofiei atestă persistenţa sau chiar perenitatea anumitor întrebări şi probleme, recunoscînd elementul de continuitate şi filiaţia de idei în discursul filozofic, fondatorii materialismului dialectic şi istoric au relevat că orizontul creaţiei filozofice nu reprezintă un sistem autonom, închis, că ideile nu apar în minţile filozofilor exclusiv ca o consecinţă a meditaţiei şi reculegerii interioare. Marxismul a arătat că ideile filozofice sînt, în conţinutul lor fundamental, reflectarea stadiului de dezvoltare a civilizaţiei materiale şi a orînduirii social-politice, a nivelului de dezvoltare ştiinţifică şi culturală a societăţii. Hegel a înţeles faptul că orice filozofie este tributară conţinutului de idei al epocii ei, că un sistem filozofic comunică prin nenumărate căi cu viaţa spirituală a secolului, că nu poate să nu reflecte spiritul acestuia. Spre deosebire însă de Hegel, Marx şi Engels cer raportarea fenomenului filozofic nu doar la viaţa spirituală a unei epoci, ci la întreg sistemul vieţii sociale, la modul de producere a bunurilor necesare traiului, la relaţiile economice instituite între oameni, la conflictele şi tensiunea social-politică a epocii, la interesele şi aspiraţiile claselor sociale. Filozoful nu mai apare, în acest caz, doar ca un individ retras, înclinat spre reflecţie şi meditaţie în căutarea unor adevăruri absolute, ci ca o conştiinţă sensibilă la problematica şi frămîntările epocii sale, care asimilează experienţa acesteia şi o compară cu cea a veacurilor trecute, care emite judecăţi de valoare asupra prezentului şi se pronunţă asupra viitorului.

Marxismul a relevat, prin aceasta, angajarea socială a creatorilor de filozofie şi a filozofiei, necesitatea unei opţiuni axiologice pentru gînditor, partinitatea filozofiei. Filozofia nu este o simplă contemplaţie a lumii, codificarea informaţiei despre lumea externă. Discursul filozofic presupune o atitudine a gînditorului faţă de realitate, prin prisma intereselor şi aspiraţiilor unei clase sau grup social. Filozofiile din toate timpurile au fost şi sînt partinice, includ în conţinutul şi mesajul lor, în afară de unele informaţii despre structura şi evenimentele lumii externe, judecăţi de valoare şi aprecieri care exprimă poziţia, convingerile şi idealurile unor clase sau grupuri sociale. Partinitatea unei filozofii trebuie înţeleasă, atît în sensul dependenţei conţinutului şi mesajului ei de condiţiile sociale ale epocii, de poziţia de clasă a gînditorului şi de opţiunile sale politice, cît şi în sensul exercitării de către gîndirea filozofică a unei funcţii ideologice determinate, în sensul angajării acesteia în confruntarea de idei şi în lupta social-politică a epocii. Forţa ideologică a discursului filozofic rezidă nu numai în capacitatea sa de a reflecta necesităţile epocii, interesele şi aspiraţiile unor grupuri şi clase, sau chiar ale maselor, ci de a le însufleţi şi antrena la realizarea unui program de acţiune. Pătrunse în conştiinţa maselor, ideile filozofice înaintate devin astfel o uriaşă forţă materială.

Elementul de noutate adus de filozofia marxistă constă nu numai în faptul că a formulat teza partinităţii, ci şi în faptul că, pentru prima dată în istoria gîndirii filozofice, îşi afirmă în mod deschis propria sa partinitate, faptul că ea exprimă şi promovează interesele şi idealurile de clasă ale proletariatului. De aceea se afirmă deschis că materialismul dialectic şi istoric este concepţia despre lume şi viaţă a clasei muncitoare.

Astfel înţeleasă, filozofia ocupă un loc important în raport cu activitatea umană practică, întrucît îi conferă motivaţia supremă de natură strategică ; ea ocupă un loc central în raport cu activitatea ştiinţifică, întrucît o întemeiază logic şi metodologic, constituindu-se ca o instanţă metateoretică pentru enunţurile acesteia ; în sfîrşit, filozofia ocupă un loc privilegiat în raport cu activitatea cultural-artistică, întrucît oferă sisteme de referinţă şi criterii de apreciere a creaţiilor de orice gen.

Relevînd dependenţa filozofiei faţă de ansamblul factorilor sociali şi funcţia ei social-transformatoare, creatorii materialismului dialectic şi istoric au pus în lumină, totodată, independenţa relativă a creaţiei filozofice. Odată enunţate anumite principii, sub impulsul cerinţelor practicii social-istorice sau al descoperirilor tehnico-ştiinţifice, creaţia filozofică se poate desfăşura, în anumite limite, în virtutea unor legi proprii, a cerinţelor validităţii şi consistenţei logice a enunţurilor admise.

Creaţia filozofică, asemeni celei ştiinţifice sau cultural-artistice, este cumulativă; sistemele noi se înfiripă pe baza problematicii inedite a epocii şi din reconsiderarea critică a sistemelor anterioare, prezentînd de fiecare dată puncte de contact şi discontinuităţi în raport cu creaţiile anterioare.

Devenirea filozofiei în timp nu este, aşadar, un fenomen uşor de sesizat. Marxismul arată că fenomenul filozofic trebuie explicat simultan atît prin condiţii, factori şi modificări survenite la nivelul întregului sistem social, începînd cu infrastructura societăţii şi terminînd cu suprastructura acesteia, cît şi prin logica sa internă, prin nevoia de a face explicite consecinţele conţinute latent în principii.

Creaţia filozofică se răsfrînge şi impregnează prin natura sa întregul conţinut spiritual al epocii, orientarea ştiinţelor, artelor şi literaturii, filozofia fiind — după expresia lui Marx — chintesenţa spirituală a unei epoci. Explicînd geneza şi funcţiile sociale ale filozofiei, marxismul a explicat, în acelaşi timp, un întreg cîmp de probleme privind viaţa spirituală a societăţilor umane, fenomenul alienării sau înstrăinării creaţiilor umane, setea de ideal şi împlinire a oamenilor, importanţa şi rolul convingerilor în motivaţia activităţilor umane.

Perspectiva deschisă de Marx şi Engels în înţelegerea obiectului şi statutului social al filozofiei nu a pus capăt controverselor în acest domeniu. De pe poziţii ideologice şi metodologice diferite, diverse orientări filozofice contemporane nemarxiste conferă alte semnificaţii reflecţiei filozofice. Pentru Russell, de exemplu, filozofia este ceva intermediar între teologie şi ştiinţă ; ca şi teologia, filozofia se pronunţă asupra unor probleme incerte, cu contur imprecis şi asemeni ştiinţelor face apel la raţiune şi la logică. Filozofia este o ţară a nimănui, un fel de Antarctică a discursului raţional. Filozofia, afirmă Russell, s-a constituit în decursul istoriei din două părţi unite nearmonic : pe de o parte, dintr-o teorie despre lume, în cadrul căreia pot fi utilizate metode ştiinţifice şi logice ; pe de altă parte, din doctrine etice şi politice, care stîrnesc interesul şi pasiunile oamenilor, faţă de care nu poţi rămîne impasibil. Filozofia, în înţelesul obişnuit al cuvîntului, constituie un tot organic alcătuit din astfel de decizii extraraţionale2. Russell a sesizat situaţia de punct de intersecţie sau zonă de răscruce pe care o ocupă filozofia şi i-a conturat două dintre componentele şi aspiraţiile sale majore : construirea unei imagini ştiinţifice despre lume şi definirea unei atitudini, a unui crez şi îndreptar în raport cu problemele vieţii social-politice, etice, religioase etc. El menţionează, dealtfel, că între filozofie şi mediul social sau epoca istorică în care se dezvoltă există o interdependenţă reciprocă : circumstanţele politico-culturale influenţează filozofia, iar aceasta se răsfrînge asupra evenimentelor istorice. Pentru a înţelege o epocă sau o naţiune, scrie Russell, trebuie să-i înţelegi fundamentele filozofice.

În deceniul al patrulea al secolului nostru, pozitiviştii logici — R. Carnap, L. Wittgenstein, M. Schlick etc. —, grupaţi în aşa-numitul Cerc Vienez, considerau că sarcina filozofiei, dacă aceasta nu trebuie integral respinsă ca speculaţie sterilă, se reduce la analiza limbajului ştiinţei. Critica modalităţilor cunoaşterii ştiinţifice rămînea ca singura îndatorire a filozofiei, toate celelalte probleme şi aspiraţii ale gîndirii autentic filozofice urmînd să fie transferate ştiinţelor particulare, sau să fie abandonate ca neavenite.

K. R. Popper, adept al raţionalismului critic, îşi propune şi el să delimiteze sever metafizica de cunoaşterea ştiinţifică. Nota distinctă a enunţurilor metafizice este, după Popper, incapacitatea acestora de a fi supuse controlului experimental sau logic ; teoriile filozofice, scrie Popper, sînt irefutabile prin definiţie3. El admite totuşi că teoriile filozofice pot fi şi ele raţionale şi îndreptăţite, în măsura în care încearcă să rezolve anumite probleme ivite într-un moment şi într-o situaţie problematică determinată.

Din cele de mai sus rezultă că problemele privind obiectul şi statutul social al filozofiei rămîn încă probleme deschise în gîndirea contemporană. De aceea, filozofia marxistă se consideră în continuare angajată în efortul de a determina sarcinile şi funcţiile reflecţiei filozofice în raport cu epoca istorică contemporană şi cu realizările actuale ale ştiinţei, în acest sens, ea întreţine un viu dialog şi supune analizei critice diverse alte orientări filozofice din gîndirea contemporană.

 

b. Domeniile reflecţiei filozofice

În efortul de a construi o imagine unitară asupra lumii s-au desprins, de-a lungul veacurilor, un număr de direcţii fundamentale ale reflecţiei filozofice care, deşi aspecte sau părţi ale unor sisteme unitare, au dobîndit cu timpul o relativă autonomie, înscriindu-se ca probleme sau capitole aparte ale concepţiilor sau elaborărilor filozofice cuprinzătoare. Aceste direcţii mari şi statornice ale creaţiei filozofice, care au polarizat multitudinea de întrebări pe care şi le-au pus filozofii sînt : ontologia, gnoseologia, logica, metodologia, filozofia istoriei şi filozofia socială, antropologia filozofică, etica, estetica, praxiologia, axiologia etc. De asemenea, filozofii şi-au pus în decursul timpului numeroase întrebări, care nu se circumscriu riguros unuia dintre domeniile enumerate sau care încearcă să arunce o punte de legătură între două sau mai multe astfel de domenii deja constituite ale reflecţiei filozofice. Considerăm că, pentru a surprinde şi contura obiectul mereu în devenire al filozofiei, este utilă o caracterizare succintă şi preliminară a unora dintre direcţiile majore ale cugetării filozofice.

Ontologia sau teoria generală a existenţei pare a reprezenta stratul primar al reflecţiei filozofice — căci ea începe prin enunţarea unei serii de întrebări şi schiţarea unor prime răspunsuri asupra naturii lumii externe şi asupra raporturilor omului cu aceasta.

Din antichitate pînă în zilele noastre filozofii n-au încetat să se pronunţe, cu mai mult sau mai puţin temei, asupra naturii şi structurii existenţei, asupra unităţii şi diversităţii lumii, a infinităţii şi pluralităţii lumilor, ajungîndu-se la construirea diverselor ipoteze cosmogonice şi cosmologice despre univers.

Problematica ontologiei a evoluat treptat şi spre o ontologie socială şi umană, în aria preocupărilor ei incluzînd explicaţii cu privire la natura şi structura relaţiilor sociale, la natura umană, la raporturile dintre om, natură şi societate, la perspectivele de realizare a condiţiei umane.

De asemenea, întrunesc atributele reflecţiei ontologico-filozofice disputele vii care au loc în legătură cu problemele determinismului şi ale cauzalităţii, încercările de a dezvolta o teorie cuprinzătoare a dezvoltării. Evoluţia problematicii ontologiei este strîns legată de dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice şi a practicii social-istorice.

Gnoseologia. Imensa majoritate a sistemelor filozofice au ridicat şi probleme de gnoseologie (teorie a cunoaşterii), s-au pronunţat sub o formă sau alta asupra posibilităţii de cunoaştere a lumii, asupra modului în care se dobîndesc informaţii şi cunoştinţe despre lumea externă şi asupra valorii acestora, asupra conţinutului adevărului şi a criteriilor verificării lui. Gnoseologia se ocupă, de asemenea, de funcţiile cognitive ale limbajului, de formele şi metodele cunoaşterii ştiinţifice, de raportul între activitatea practică şi cea teoretică, locul pe care îl ocupă cunoaşterea în sistemul acţiunii sociale.

Logica şi metodologia. Cercetarea legilor şi regulilor gîndirii corecte, stabilirea unor criterii ferme pentru deosebirea unui raţionament valid de unul non valid sau a unei definiţii corecte de una incorectă au reprezentat în gîndirea filozofică, începînd cu Aristotel şi pînă în zilele noastre, o direcţie statornică de cercetare.

Este un fapt istoric unanim admis că în prezent logica, prin aplicarea unui simbolism algebric iniţiat de George Boole la mijlocul secolului al XIX-lea, s-a transformat într-o disciplină formală autonomă, similară teoriei mulţimilor sau altor discipline matematice. Prin aceasta însă, cercetarea logică nu s-a eliberat complet de orice supoziţii şi interpretări filozofice. Avîntul pe care 1-a luat în ultima vreme dezvoltarea logicilor modale, în special a logicii deontice sau dezvoltarea semanticii logice atestă eficienţa conlucrării dintre cercetarea logică specializată şi principiile filozofice, valoarea prospectivă şi metodologică a acestora. Din această perspectivă, metodologia ca ştiinţă despre căile sporirii eficienţei cunoaşterii şi acţiunii umane se sprijină, deopotrivă, pe logică şi gnoseologie ; ea se întemeiază, totodată, pe ansamblul cunoştinţelor dobîndite de ştiinţele particulare şi pe experienţa social-umană, mai mult sau mai puţin cristalizată în sisteme de concepte şi enunţuri.

Filozofia istoriei şi filozofia socială. Imensa majoritate a sistemelor filozofice se preocupă de explicarea fenomenelor şi instituţiilor sociale, emit opinii despre formele lor ideale de organizare, pledează pentru un tip sau altul de stat, pentru o formă sau alta de guvernămînt. Platon şi-a exprimat convingerile sale social-politice în Republica, Aristotel în Politica; Hobbes şi-a exprimat crezul politic în Leviathan, Locke în Tratatele despre guvernare, Rousseau în Contractul social ; convingerile monarhiste ale lui Hegel răzbat în Filozofia istoriei şi în Filozofia dreptului.

Filozofia istoriei, teoria instituţiilor sociale sau, mai general, filozofia socială se profilează ca un domeniu specializat al reflecţiei filozofice, în cadrul căruia gînditorii se pronunţă asupra raportului dintre natură şi societate, asupra structurii şi determinismului vieţii sociale, asupra raportului dintre existenţa socială şi conştiinţa socială, asupra genezei şi dezvoltării comunităţilor umane (familie, popor, naţiune), asupra grupurilor şi claselor sociale, a constituirii şi mecanismului de funcţionare a instituţiilor social-politice, asupra formelor de guvernămînt, asupra îndatoririlor şi drepturilor omului, asupra genezei şi dezvoltării culturii şi civilizaţiei umane.

Etica. Alături de componenta politico-ideologică a sistemelor filozofice, etica exprimă angajarea socială a gînditorului, exprimă apartenenţa sa la o anumită epocă istorică şi adeziunea sa la crezul moral al unei clase. Ca disciplină filozofică, etica este teoria despre morală, studiază problemele teoretice şi practice ale acesteia, geneza şi dezvoltarea normelor morale, se preocupă de fundamentarea teoretică a unui sistem determinat de norme morale (cod moral). Ea operează îndeosebi cu categoriile de bine şi rău, virtute, fericire, datorie, echitate etc. Concepţiile etice apar, de regulă, ca un corolar şi o împlinire a concepţiilor despre structura şi organizarea sistemului social.

Etica s-a afirmat ca o componentă statornică a reflecţiei filozofice, ea a trecut pe prim plan mai ales în epocile de adînci prefaceri sociale şi politice, în momentele de răscruce ale istoriei comunităţilor umane. Astfel se explică interesul contemporan pentru problemele moralei şi ale eticii, pentru promovarea principiilor eticii şi echităţii socialiste, în scopul înnobilării omului cu virtuţile reale ale umanismului în socialism, în scopul realizării depline a personalităţii umane.

Estetica. Încă din antichitate, estetica s-a conturat ca o reflecţie asupra valorii emoţional-expresive a diferitelor genuri artistice, ca o cercetare asupra mijloacelor producerii, transmiterii şi recepţionării mesajului unei opere de artă. Ca disciplină filozofică, estetica este o teorie generală asupra artei, care cercetează producerea şi perceperea frumosului artistic, condiţiile apariţiei artelor, determinarea şi funcţia socială a acestora, corelaţiile artei cu celelalte forme ale conştiinţei sociale, cu ideologia politică şi morală, cu formele de organizare socială şi cu nivelul tehnico-ştiinţific.

Estetica cercetează categoriile de frumos, sublim, comic, tragic, structura şi criteriile de apreciere artistică a operei de artă sau a altor creaţii umane, sesizează manifestările contemporane de extindere a sferei frumosului în toate activităţile şi manifestările umane.

Pe lîngă disciplinele enumerate mai sus, reflecţia filozofică cuprinde şi altele, cum ar fi : antropologia filozofică, filozofia culturii şi teoria valorilor, praxiologia, diverse discipline metateoretice ale ştiinţelor, ale diferitelor forme ale conştiinţei sociale (filozofia moralei, a dreptului, a religiei etc).

În arhitectonica de idei a unui sistem filozofic, aceste delimitări problematice sînt subordonate comunicării mesajului principal al sistemului, înfăptuirii funcţiilor sale politico-ideologice sau logico-metodologice. Desprinderea acestor compartimente ale reflecţiei filozofice prezintă, totuşi, o netăgăduită însemnătate istorico-metodologică, întrucît permite analiza comparativă a soluţiilor oferite de diferiţi gînditori unora şi aceloraşi probleme, degajarea unor tendinţe în abordarea şi soluţionarea lor, în urmărirea continuităţii şi înnoirilor aduse de diferiţi gînditori.

Am arătat mai sus că, prin vocaţia sa, filozofia aspiră spre sinteză şi explicaţie globală ; trebuie să admitem însă că, în drum spre această sinteză, analiza este un moment necesar, inevitabil. Încercarea de a propune explicaţii filozofice globale, de a construi sisteme filozofice, înainte de a fi asimilat fondul de cunoştinţe acumulat de disciplinele filozofice de profil duce, în epoca noastră, la construcţii teoretice sterile, la eşec. Vastitatea problematicii filozofice impune o diviziune a muncii, profilarea şi specializarea cercetătorilor pe una sau cîteva discipline, în condiţiile asigurării unei temeinice culturi filozofice generale. Creatorul de filozofie trebuie să păstreze însă o dreaptă cumpănă între aspiraţia legitimă de a aprofunda un domeniu sau altul al reflecţiei filozofice şi exigenţa construirii unei viziuni teoretice de ansamblu despre lume şi societate, impusă de nevoia înţelegerii complexităţii fenomenelor sociale ale epocii.

Dacă la disciplinele filozofice mai sus enumerate mai adăugăm un număr de alte discipline sociale, înrudite cu filozofia, cum sînt sociologia, etnologia, psihologia, pedagogia, teoria statului şi dreptului, politologia, economia politică, istoria etc., ne dăm lesne seama atît de diversitatea provenienţei informaţiei, stimulilor şi imboldurilor ce influenţează constituirea şi orientarea unei concepţii sau a unui sistem filozofic, cît şi de repercusiunile sau influenţele pe care acesta le induce în alte domenii ale vieţii spirituale a oamenilor.

 

2. Teorie şi metodă în filozofie. Integralitatea sistemelor filozofice

Este de la sine admis că un sistem filozofic nu este o simplă îmbinare de răspunsuri la un chestionar pe probleme de ontologie, gnoseologie, logică, etică, estetică etc. Ceea ce conferă calitatea de sistem sau concepţie filozofică unei mulţimi de aserţiuni este modul lor de constituire într-un întreg coerent şi funcţional, capacitatea lor de a cuprinde şi de a explica o clasă de fenomene, de a întemeia şi argumenta un ideal, o convingere sau un crez. Un sistem filozofic apare astfel ca o construcţie teoretică unitară.

Prima cerinţă de ordin formal a unui sistem filozofic este ca diferitele sale părţi constitutive să fie reciproc consistente, să apară ca verigi sau momente în construirea unei explicaţii unitare a lumii şi a devenirii acesteia. Imensa majoritate a sistemelor filozofice semnificative, reţinute ca atare de istoriografia filozofică, satisfac — cel puţin între anumite limite — această cerinţă majoră a consistenţei părţilor sau elementelor constitutive.

Consistenţa şi coerenţa logică reprezintă însă o condiţie formală şi ca atare ea nu afectează în mod direct conţinutul de idei al sistemului filozofic ; or, filozofia nu este o formă fără conţinut şi de aceea coerenţa şi consistenţa logică reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă a integralităţii unui sistem filozofic. Aceasta se realizează în primul rînd prin unitatea de conţinut, adică prin unitatea de concepţie şi de metodă.

Concepţia filozofică se defineşte prin modalitatea rezolvării problemei fundamentale a filozofiei, a problemei raportului dintre materie şi conştiinţă ; metoda filozofică se defineşte printr-o anumită viziune asupra ordinii, interdependenţei şi dinamicii generale a fenomenelor care alcătuiesc universul natural şi social.

 

a. Problema fundamentală a filozofiei

Factorul esenţial, decisiv care asigură unitatea şi integralitatea părţilor componente ale unui sistem filozofic este necesitatea inerentă de a răspunde, într-un fel sau altul, la problema raportului dintre materie şi conştiinţă. Răspunsul diferit la această chestiune califică în mod esenţial şi primar ontologia şi gnoseologia sistemului, îl raportează pe creatorul de filozofie la idealuri şi valori, iar în final îl angajează în ciocnirea dintre interesele claselor şi grupurilor sociale.

Este meritul fondatorilor filozofiei marxiste de a fi descoperit rolul hotărîtor al acestei întrebări în clasificarea şi orientarea sistemelor şi concepţiilor filozofice. „Marea problemă fundamentală a oricărei filozofii, şi îndeosebi a filozofiei moderne, este aceea a raportului dintre gîndire şi existenţă... După cum au răspuns într-un sens sau în celălalt la această întrebare, filozofii s-au împărţit în două mari tabere. Cei care au susţinut primordialitatea spiritului faţă de natură şi care au admis deci, în ultimă instanţă, o creaţie a lumii, într-un fel sau altul — şi această creaţie este adeseori la filozofi, bunăoară la Hegel, mult mai încîlcită şi mai absurdă decît în creştinism — au format tabăra idealismului. Ceilalţi, care au considerat natura ca primordială, aparţin diferitelor şcoli ale materialismului“4.

„Tabăra idealismului“ de care vorbeşte Engels, nu are un caracter unitar ; există o multitudine de variante ale idealismului, care se pot grupa în două categorii principale : idealismul obiectiv şi idealismul subiectiv. Idealismul obiectiv postulează drept demiurg al lumii un factor ideal extrauman, impersonal, o idee sau un spirit obiectiv, absolut ; dintre reprezentanţii de seamă ai idealismului obiectiv fac parte Platon, Hegel etc. În epoca actuală, poziţiile idealismului obiectiv sînt promovate îndeosebi de reprezentanţii neotomismului şi personalismului. Idealismul subiectiv deduce lumea externă şi realitatea obiectelor sensibile din percepţiile şi reprezentările subiectului cunoscător, din actul cunoaşterii (empirice şi teoretice). Un reprezentant tipic al acestei filozofii este filozoful englez Berkeley. Pe asemenea poziţii filozofice se situează şi diverse interpretări neopozitiviste şi existenţialiste contemporane.

Răspunsul dat problemei fundamentale a filozofiei determină şi caracterizează, în primul rînd, tipul de soluţie în care s-a angajat un gînditor în domeniul ontologiei, dacă a optat pentru explicarea vieţii psihice şi a gîndirii prin raportarea acestora la procesele lumii materiale, la structura şi proprietăţile acesteia dezvăluite de ştiinţele particulare sau, dimpotrivă, dacă a optat pentru explicarea existenţei materiale, a naturii şi a vieţii sociale prin apelul la gîndire, la spiritul sau ideea absolută ce preexistă naturii, omului şi societăţii. Opţiunea făcută în acest al doilea caz vine în contradicţie flagrantă cu experienţa practică, cu datele ştiinţelor particulare, dar concordă cu miturile şi explicaţiile fanteziste acreditate de religie. Din acest punct de vedere, tezele idealismului obiectiv apar ca o variantă rafinată a religiei.

Răspunsul dat problemei fundamentale a filozofiei determină şi angajează, în al doilea rînd, tipul de soluţie pe care îl dă un gînditor problemelor cunoaşterii : dacă lumea poate să fie cunoscută sau nu, la cine sau la ce trebuie raportate reprezentările şi enunţurile agentului cunoscător, dacă există adevăr obiectiv şi care este criteriul adevărului, cum putem proba sau infirma un enunţ, ce rol joacă experimentul şi practica în acest sens, care este valoarea şi care sînt limitele cunoaşterii umane. Engels considera acest aspect o a doua latură — dependentă de prima — a problemei raportului dintre gîndire şi existenţă.

Soluţia dată problemei fundamentale influenţează decisiv teoria despre viaţa socială, definirea locului şi statutului omului în univers, idealul şi opţiunile axiologice, atitudinea faţă de clasele şi grupurile sociale, faţă de contradicţiile şi conflictele epocii. Căci, dacă, să presupunem, un gînditor consideră că factorul primordial al existenţei este spiritul absolut sau voinţa supremă a unei forţe supranaturale, atunci el va diminua importanţa deciziei şi responsabilitatea individului în acţiunile la care participă, va reduce rolul, iniţiativa şi libertatea acestuia la calitatea de realizator al spiritului epocii sau al proniei divine ; în interpretarea fenomenelor sociale, un astfel de gînditor va aluneca spre fatalism. Dacă, dimpotrivă, el va considera că factorul determinant al existenţei este voinţa şi iniţiativa subiectului, a individului uman de vocaţie, care singur determină cursul istoriei, atunci el va soluţiona într-o manieră voluntaristă problemele devenirii istorice. În sfîrşit, situarea unui gînditor pe poziţiile unui materialism consecvent şi dialectic îl va ajuta să sesizeze legile obiective ale dezvoltării naturii, ca şi legile obiective ale dezvoltării sociale, să înţeleagă că omul este simultan parte componentă a naturii şi creator al unei existenţe obiective distincte, existenţa socială. În acest ultim caz el va putea descoperi, deopotrivă, condiţionarea obiectivă a acţiunilor şi evenimentelor istorico-sociale şi rolul iniţiativei şi al personalităţilor în istorie.

Descoperind locul privilegiat al problemei raportului dintre materie şi conştiinţă în elaborarea şi orientarea sistemelor filozofice, clasicii marxism-leninismului au dezvăluit, totodată, rolul social-politic, caracterul de clasă al celor două orientări fundamentale. De-a lungul istoriei, materialismul a fost, de regulă, filozofia reprezentanţilor claselor sociale progresiste, interesate în cunoaşterea şi transformarea vieţii sociale, în timp ce concepţiile şi sistemele filozofice idealiste au servit, de regulă, interesele claselor sociale retrograde. Rezultă aşadar că între problema fundamentală şi partinitatea filozofiei există o legătură indisolubilă.

Soluţionarea problemei fundamentale funcţionează ca un criteriu esenţial pe baza căruia se polarizează liniile sau orientările principale în filozofie5 — materialismul şi idealismul —, linii sau orientări cărora le sînt asociate atitudini sau poziţii politico-ideologice radical deosebite. Genialitatea lui Marx şi Engels, observă Lenin, constă în faptul că timp de aproape o jumătate de secol au dezvoltat materialismul, au făcut să progreseze una din cele două linii fundamentale în filozofie, au arătat cum trebuie să fie aplicat acest materialism în domeniul ştiinţelor sociale, criticînd fără cruţare încercările unor ideologi de „a descoperi“ o linie „nouă“ în filozofie, mai presus de opoziţia ireductibilă dintre materialism şi idealism6. Consecvenţa materialismului filozofic marxist a fost consecinţa consecvenţei, statorniciei şi fermităţii cu care Marx şi Engels, iar mai tîrziu Lenin, s-au situat pe poziţiile clasei muncitoare, au apărat interesele şi aspiraţiile acestei clase. Aceasta este cauza profundă pentru care Lenin a criticat cu vehemenţă orice încercare de a estompa deosebirea radicală dintre materialism şi idealism, de a ascunde implicaţiile ideologice şi de clasă ale opţiunilor filozofice.

Problema raportului dintre existenţa obiectivă şi gîndire, dintre materie şi conştiinţă este deci problema fundamentală a oricărei filozofii pentru că, mai întîi, cum am văzut, soluţionarea acesteia influenţează rezolvarea tuturor celorlalte probleme filozofice ; în al doilea rînd, pentru că soluţionarea ei determină şi influenţează conţinutul şi mesajul operei filozofice, funcţia socială a acesteia.

 

b. Metoda în filozofie

Problema metodei este o permanenţă a gîndirii filozofice, un factor de integrare a acesteia. Ea a fost prezentă în scrierile lui Heraclit, Platon şi Aristotel, în ale lui Descartes şi Bacon, în ale lui Hegel şi Marx. Problema metodei este prezentă, sub ipostaze diferite, şi în gîndirea filozofică din zilele noastre.

Prin metodă se înţelege în general un drum, o cale sau un procedeu de a înfăptui o acţiune, de a realiza un scop. În sens filozofic, metoda înseamnă preocuparea de a dezvălui principiile, legile şi trăsăturile esenţiale ale structurii şi mişcării, ale dezvoltării şi determinării sistemelor materiale (naturale, sociale) şi ideale şi de a prescrie pe baza acestora regulile şi normele de cunoaştere şi acţiune ale oamenilor. Astfel înţeleasă, metoda nu este doar o colecţie de reguli, indicaţii sau sfaturi privind buna călăuzire a acţiunilor umane, ci şi o încercare majoră de a surprinde legitatea naturii şi societăţii şi de a pune activităţile umane în concordanţă cu spiritul acesteia.

Accepţiile pe care le-a avut termenul de metodă de-a lungul istoriei gîndirii sînt extrem de variate. Dar putem distinge totuşi două orientări fundamentale în problema metodei, două viziuni opuse : dialectica şi metafizica. Prima, vizînd îndeosebi perspectiva conexiunii şi devenirii (şi a dezvoltării) existenţei (natură, societate) şi cunoaşterii, oferă reguli eficiente de cunoaştere şi de acţiune, principii de optimizare a acţiunilor umane ; cea de-a doua, limitîndu-se la o înţelegere simplificată, mecanicistă a interacţiunilor, a devenirii şi determinismului obiectiv, nu poate prilejui întemeierea unor reguli şi principii eficiente de cunoaştere şi acţiune.

Originile ambelor viziuni asupra metodei le găsim încă în antichitate. La Heraclit, primul reprezentant strălucit al dialecticii, metoda are valoarea de principiu explicativ al dezvoltării fizico-naturale şi sociale, este o teorie despre devenirea lucrurilor reale prin opoziţii şi contrarii.

În opoziţie cu Heraclit, Platon a dezvoltat o teorie a opoziţiilor dintre concepte şi judecăţi, a ilustrat conflictul la nivelul discursului filozofic. Continuîndu-l pe Socrate, el teoretizează metoda maieutică sau arta scoaterii la iveală a adevărului printr-un şir de întrebări puse interlocutorului şi dezvăluirea consecinţelor contradictorii conţinute în răspunsurile date de acesta. Metoda este astfel la Platon reductibilă la o strategie a conducerii controversei, astfel încît să poată fi evidenţiate slăbiciunile poziţiei teoretice a adversarului, fără a te angaja tu însuţi în susţinerea unor teze discutabile.

În acelaşi spirit, pentru Aristotel, dialectica este arta de a cerceta, ceea ce ne îndrumă spre instituirea conceptelor de bază şi a principiilor ştiinţei. Foloasele dialecticii sînt, după Aristotel, educarea şi fortificarea intelectului, asimilarea tehnicilor de argumentare şi de respingere, îndeosebi a raţionamentelor pornind de la premise probabile şi a raţionamentelor prin absurd, examinarea aporiilor, a tezelor şi antitezelor în soluţionarea problemelor, identificarea principiilor de la care pornesc demonstraţiile7.

Aristotel atribuie dialecticii o valoare euristică în raport cu cercetarea problemelor concrete ale ştiinţelor. Spre deosebire de Heraclit, el tinde însă să restrîngă cîmpul de referinţă al dialecticii la orizontul ideilor, să excludă istoria şi devenirea din natură. Pe acest temei, dialectica sa este inconsecventă ; în înţelegerea existenţei obiective (naturale şi sociale), Aristotel s-a situat pe poziţii metafizice.

Filozofia medievală, continuînd tradiţiile aristotelică şi stoică, a cercetat procedeele discursiv-raţionale, metodele formale de inferenţă, unele probleme subtile de semantică logică ; părăsind studiul naturii, nefiind susţinută de o cercetare ştiinţifică concretă, ea a degenerat adesea în speculaţie sterilă.

Teoria metodelor de cunoaştere este reprezentată strălucit la începutul epocii moderne de către Fr. Bacon şi R. Descartes.

Bacon este acreditat în filozofia modernă cu titlul de fondator al metodei inductive. Cerinţa lui Bacon este întoarcerea cercetătorilor de la analiza opiniilor şi ipotezelor despre natură la studierea proceselor naturale înseşi. În locul anticipărilor inteligenţei, libere dar facile, trebuie să dăm explicaţii satisfăcătoare construite inductiv prin observare şi experimentare. Argumentările în favoarea metodei sale inductive sînt însoţite de o critică vehementă a prejudecăţilor („idolilor“)8, instituite în gîndirea filozofică speculativă din epoca sa. Dar, deşi este un apărător fervent al metodei inductive, Bacon nu contestă valenţele cognitive ale deducţiei, ci cere o dreaptă cumpănă între acestea. Gînditorul autentic nu trebuie să procedeze nici strict deductiv, ca păianjenul (ce-şi urzeşte pînza din propria sa substanţă) şi nici exclusiv inductiv, ca furnica (care adună provizii pe care le consumă în formă brută), ci ca albina care strînge materia primă din florile cîmpului şi apoi cu o artă proprie o preface în energie vitală. Metodologia lui Bacon este animată de un optimism gnoseologic, de încredere în capacitatea umană de a cunoaşte lumea şi de utilitatea socială a acestei performanţe. „Cunoaşterea este putere“, afirmă Bacon.

După Descartes, metoda este un ansamblu de reguli sigure şi uşoare, a căror respectare garantează dobîndirea adevărului şi previne acceptarea ca adevărate a enunţurilor false. Metoda este chemată să evalueze mijloacele şi procedeele de cunoaştere. În concepţia lui, cunoaşterea se realizează prin intuiţie şi deducţie ; prima înlesneşte dobîndirea adevărurilor elementare, simple, cea de-a doua permite dezvăluirea adevărurilor conţinute în cunoştinţele acceptate.

Ca şi la Bacon, metoda are la Descartes drept cîmp de referinţă activitatea de cunoaştere. Ea constă dintr-o mulţime de reguli sau propoziţii prescriptive, cerinţe, recomandări şi sfaturi privind buna călăuzire a forţelor intelectului cunoscător. Între acestea, Descartes pune pe primul plan îndoiala metodică, cerinţa de a nu accepta nici o judecată drept adevărată, pînă ce nu devine clară şi distinctă, evidentă sau probată prin intermediul intuiţiei sau al deducţiei. În afară de aceasta, filozoful francez mai recomandă : divizarea sau descompunerea fiecăreia dintre problemele dificile examinate în altele mai simple, reducerea şi analiza problemei iniţiale date la altele anterior cunoscute ; ordonarea eforturilor intelectului de la simplu la complex şi parcurgerea pas cu pas, din aproape în aproape, a traiectoriei unui demers discursiv raţional ; să nu trecem mai departe pînă ce nu rezolvăm problemele neclare ; efectuarea unor enumerări complete, pentru a se evita omisiunile etc.9.

Dacă Bacon a pus accentul pe metoda inductivă, Descartes argumentează în favoarea stringenţei logic-deductive. Aspiraţia fiecăruia este dobîndirea adevărului în cunoaştere, validarea cunoaşterii autentice. Reţine atenţia faptul că ambii filozofi previn pe cercetător asupra pericolului acceptării necritice, dintr-un motiv sau altul, a construcţiilor teoretice fanteziste, politică pe care amîndoi o duc împotriva speculaţiei necontrolate. Este, de asemenea, de observat că atît la Aristotel, cît şi la Bacon şi Descartes, teoria metodei vizează exclusiv procesul cunoaşterii şi nu toate speciile activităţii umane; ea îmbracă forma unei colecţii de recomandări şi indicaţii, a unui îndreptar privind călăuzirea eficientă a activităţii individuale de cunoaştere. În sfîrşit, metodologiile lui Bacon şi Descartes, legate organic de gnoseologie, sînt mai puţin legate de concepţia lor ontologică, de teoria filozofică generală. Sub acest din urmă aspect, Bacon şi Descartes n-au putut depăşi viziunea metafizică asupra lumii, care se încetăţenea în epoca lor.

Spre deosebire de Bacon şi Descartes, Hegel abordează problema metodei în legătură indisolubilă cu sistemul sau teoria filozofică generală. La el, metoda nu este un adaos sau un rezultat al interacţiunii dintre subiect şi obiect, ci consecinţa dezvăluirii obiectului, expresia legităţilor generale ale existenţei. Metoda dobîndeşte astfel temeiuri ontologice ; legile şi structurile obiectului sînt convertite în indicaţii euristico-metodologice. Meritul lui Hegel este de a fi elaborat multilateral metoda dialectică în filozofia modernă, de a fi analizat legile şi categoriile acesteia, chiar dacă le-a considerat, în mod eronat, valabile doar la nivelul ideilor (obiective şi subiective).

Înnoirea radicală pe care marxismul o va aduce în domeniul teoriei despre metodă, în raport cu moştenirea hegeliană, va consta în primul rînd în domeniul de referinţă al dialecticii. Legile dialecticii nu sînt valabile doar pentru orizontul ideilor, ci sînt, în aceeaşi măsură şi în primul rînd, legi ale devenirii lumii reale, ale naturii şi societăţii.

Dialectica este la Marx simultan ontologie, teorie a devenirii istorice a naturii şi a sistemului social, teorie logico-gnoseologică. În măsura în care surprinde adevărul, legitatea obiectivă a sistemelor fizico-naturale, biologice sau social-istorice, ea oferă indicaţii şi puncte de sprijin pentru toate speciile de activitate umană. Legile şi principiile ştiinţelor, atestate prin experiment şi prin practică, pot fi considerate şi convertite ca principii normative, prescripţii şi recomandări pentru activitatea viitoare de cunoaştere şi transformare a lumii.

Spre deosebire de concepţiile metodologice tradiţionale, care reduceau metoda la un discurs despre cunoaştere, metoda este în filozofia marxistă o formă de cristalizare a experienţei umane în reguli pentru activitatea prezentă şi viitoare. Cu temeiuri ontico-gnoseologice, metoda este în filozofia marxistă un concept praxiologic, un corolar al oricărei activităţi sociale conştiente, cu implicaţii nemijlocite asupra tacticii şi strategiei acţiunii. Nu există activitate umană care să nu comporte intervenţia unor metode generale sau specifice, care să nu se întemeieze pe reguli, norme, criterii. Valoarea şi eficienţa unei metode depind, în primul rînd, de profunzimea întemeierii ei ştiinţifico-teoretice, şi, în al doilea rînd, de gradul ei de adecvare la condiţiile de loc şi de timp, de capacitatea de a surprinde şi evalua parametrii ce definesc o situaţie acţională, condiţiile în care se ia o decizie sau alta.

Punctul de vedere materialist-dialectic în problema metodei poate fi, în concluzie, rezumat în următoarele propoziţii : metoda este dependentă de natura obiectului supus acţiunii sau cercetării, de cuantumul şi calitatea informaţiei deţinute de agent ; între enunţurile descriptive şi cele prescriptive, între teorie şi metodă nu există o ruptură, ci — dimpotrivă — legături şi influenţe reciproce ; ca metodă opusă metafizicii, dialectica surprinde legităţi obiective ale naturii, societăţii şi gîndirii, determină cadrul general al acţiunilor umane ; avînd o întemeiere ontico-gnoseologică, metoda este un concept praxiologic şi se extinde asupra tuturor speciilor de activitate umană — productive, instructiv-educative, de cercetare ştiinţifică, de conducere politică a sistemului social, îmbrăcînd pentru fiecare trăsături şi forme specifice.

Metoda filozofică materialist-dialectică este compatibilă cu existenţa, pentru fiecare domeniu de activitate, a unor metode particulare de călăuzire a activităţii practice sau a demersului raţional-cognitiv, ea însăşi fiind aptă de înnoire şi dezvoltare pe baza generalizării experienţei practice şi a cuceririlor ştiinţei.

 

B. MATERIALISMUL DIALECTIC SI ISTORIC — REVOLUŢIE ÎN FILOZOFIE

Filozofia marxistă — materialismul dialectic şi istoric — este etapa superioară a materialismului. Ea s-a constituit ca o sinteză dialectică a întregii filozofii anterioare (în primul rînd a materialismului) şi, totodată, ca o depăşire revoluţionară a acesteia.

Pentru a surprinde geneza şi esenţa revoluţiei săvîrşită în gîndirea filozofică de către materialismul dialectic şi istoric, considerăm necesară o prezentare succintă a principalelor etape ale dezvoltării anterioare a materialismului, a izvoarelor teoretice şi premiselor naturalist-ştiinţifice ale concepţiei filozofice marxiste.

1. Etape principale ale dezvoltării materialismului premarxist

Ca orientare filozofică, materialismul este o concepţie generală despre lume, bazată pe o anumită înţelegere a raportului dintre materie şi spirit, o orientare filozofică fundamentală conturată din cele mai vechi timpuri.

Prima etapă a filozofiei materialiste a fost materialismul antic. El a apărut în condiţiile societăţii sclavagiste antice, odată cu conturarea filozofiei ca o formă distinctă a conştiinţei sociale. Reprezentanţii lui cei mai străluciţi au fost Thales, Anaximandru şi Anaximene, Heraclit, Democrit, Aristotel şi Epicur în Grecia antică, Lao Dzî, Mo Dzî în China antică. Materialismul antic a avut în ansamblul său un caracter naiv şi simplist, dar a constituit — pe baza experienţei comune — o explicaţie coerentă pentru o serie de fenomene şi procese naturale, a surprins dinamica şi devenirea lumii fizice şi sociale, a intuit natura contradictorie a fenomenelor, apropiindu-se simţitor de o concepţie dialectică despre lume. Neîmplinirile şi limitele sale sînt expresia stadiului scăzut de dezvoltare tehnico-ştiinţifică a epocii, a experienţei restrînse a colectivităţilor umane. Materialismului antic i-a fost proprie, în general, o viziune dialectică asupra lumii, o dialectică spontană şi nefundamentată ştiinţific, adesea speculativă.

În zorii epocii moderne, odată cu începuturile producţiei industriale şi avîntul cunoaşterii ştiinţifice, îndeosebi al fizicii şi chimiei, odată cu afirmarea burgheziei ca o clasă în ascensiune, apare o nouă formă a materialismului, materialismul mecanicist. Reprezentanţii străluciţi ai acestei etape de dezvoltare a gîndirii filozofice sînt Galileo Galilei, Giordano Bruno în Italia ; Fr. Bacon, Th. Hobbes, J. Locke în Anglia ; D. Diderot, d'Alambert, Helvetius, La Mettrie, d'Holbach în Franţa ; L. Feuerbach în Germania, V. Conta în România.

Materialismul mecanicist — numit astfel îndeosebi pentru explicarea lumii pe baza modelelor oferite în acea vreme de mecanică, ştiinţa cea mai dezvoltată în epoca respectivă — utilizează în sprijinul explicaţiilor sale teoretico-filozofice realizările ştiinţelor particulare, dezvoltă teorii cosmologice şi ontologice în concordanţă cu datele ştiinţelor, încearcă elaborarea unei metodologii a cunoaşterii ştiinţifice, afirmă încrederea nelimitată în capacităţile creatoare ale omului.

Principalul său neajuns este absolutizarea orizontului de cunoaştere oferit de ştiinţa epocii, îndeosebi de mecanică ; fenomenele lumii vii şi odată cu aceasta omul însuşi, viaţa sa spirituală şi complexele relaţii sociale în care este angrenat sînt reduse, cel puţin ca aspiraţie, la concepte şi relaţii mecanice. Totodată, trebuie semnalată unilateralitatea şi caracterul său metafizic, nedialectic ; materialismul mecanicist a pierdut înclinaţia vechilor sisteme materialiste de a prezenta lumea în devenirea ei, în opoziţiile şi contradicţiile care există între laturile sau tendinţele fiecărui fenomen. În sfîrşit, limita materialismului mecanicist, metafizic şi în genere a materialismului de pînă la Marx rezidă şi în incapacitatea acestuia de a da o explicaţie materialistă corectă asupra vieţii sociale, materialismul premarxist dovedindu-se astfel inconsecvent. El a construit explicaţii materialiste despre fenomenele naturale şi uneori, între anumite limite, şi despre actul cunoaşterii, dar n-a izbutit să elaboreze o explicaţie materialist-ştiinţifică despre viaţa socială. Materialiştii din acea epocă au încercat fie reducerea mişcării sociale la formele de mişcare biologică sau fizico-mecanică, fie explicarea vieţii sociale pornind de la factori ideali, de la voinţa personalităţilor istorice etc. Materialismul de pînă la Marx nu a cercetat acţiunea umană, nu a înţeles forţa transformatoare a ideilor, atunci cînd ele cuprind masele. El a descris mai mult cadrul natural al acţiunilor avînd, de aceea, un caracter explicativ contemplativ. Prin elaborarea materialismului istoric, Marx şi Engels vor depăşi aceste limite istorice ale materialismului de pînă atunci.

Un loc aparte ocupă în gîndirea filozofică premarxistă gînditorii democraţi revoluţionari. Democratismul revoluţionar a cunoscut în evoluţia sa mai multe etape. Primul curent democrat-revoluţionar l-au constituit iacobinii (Robespierre, Marat, Danton, Saint-Just ş.a.), reprezentanţi ai aripii radicale din revoluţia franceză din 1789. Un nou val al gîndirii democrat-revoluţionare se manifestă în secolul trecut în Germania, Ungaria, Ţările române, Rusia etc. Înşişi fondatorii materialismului dialectic şi istoric, K. Marx şi Fr. Engels, au aparţinut într-o primă etapă acestui curent de gîndire. Printre gînditorii democrat-revoluţionari din ţara noastră menţionăm pe Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, Avram Iancu ; în Polonia curentul a fost reprezentat de E. Dembrowski, în Ungaria de S. Petöfi, în Rusia de A. I. Herzen, V. G. Belinski, N. G. Cernîşevski ş.a. Ceea ce îi diferenţiază de materialismul mecanicist este situarea lor pe poziţiile maselor largi populare, democratismul lor consecvent, critica instituţiilor şi ideologiei feudale şi burgheze, asimilarea unor elemente importante de dialectică şi, uneori, conştiinţa contradicţiilor şi opoziţiilor ireductibile ale societăţii capitaliste.

Reflectînd în principal interesele maselor populare ţărăneşti, legate de mica proprietate sau aspirînd la aceasta, democraţii revoluţionari n-au putut lega teoria lor filozofică de activitatea revoluţionară a clasei muncitoare, n-au putut întemeia ştiinţific lupta maselor de exploataţi.

Forma cea mai înaltă de dezvoltare a materialismului o reprezintă materialismul dialectic şi istoric, baza teoretico-metodologică a întregii concepţii marxist-leniniste — concepţia despre lume şi viaţă a clasei muncitoare.

Dintre toate sistemele filozofice, din antichitate şi pînă în epoca contemporană, materialismul dialectic şi istoric este concepţia care a exercitat şi exercită cea mai profundă influenţă asupra desfăşurării istoriei contemporane, asupra orînduirii economice şi social-politice, asupra vieţii ideologice, morale şi cultural-ştiinţifice a popoarelor. Este firesc deci să ne întrebăm în ce constă originalitatea acestei filozofii, care sînt raporturile pe care le întreţine cu ştiinţa şi cu practica social-istorică.

 

2. Izvoarele teoretice ale filozofiei marxiste

Marxismul n-a apărut — după cum am mai arătat — alături de drumul larg al dezvoltării culturii şi civilizaţiei mondiale. El reprezintă o continuare, o sinteză şi o depăşire a celor mai de seamă realizări ale cunoaşterii, ale gîndirii social-politice şi ştiinţifice de pînă la mijlocul secolului al XIX-lea.

 

a. Valorificarea gîndirii filozofice şi social-politice anterioare

Învăţătura lui Marx, scrie Lenin, „este succesoare legitimă a tot ce a creat omenirea mai bun în secolul al XIX-lea : filozofia germană, economia politică engleză şi socialismul francez“10.

Filozofia clasică germană s-a impus printr-o pleiadă de reprezentanţi străluciţi : I. Kant, J. G. Fichte, G. W. F. Hegel, F. W. Schelling şi L. Feuerbach. Dintre aceştia, Hegel şi Feuerbach au jucat un rol important în procesul creării de către Marx şi Engels a materialismului dialectic şi istoric.

Hegel, autorul unui amplu sistem filozofic de orientare idealist-obiectivă, s-a afirmat în filozofia modernă în primul rînd ca dialectician. Kant a semnalat antinomiile raţiunii pure, iar Hegel a dezvoltat o teorie multilaterală a devenirii ideii absolute, a transformărilor şi opoziţiilor dintre conceptele raţiunii.

Meritul filozofiei hegeliene nu rezidă în tezele sale despre devenirea ideii absolute şi nici în arhitectonica sistemului său idealist, ci în modul cum înfăţişează devenirea conceptelor şi enunţurilor, în capacitatea sa de a înfăţişa istoricitatea şi relativitatea cunoaşterii şi acţiunilor umane, în analiza principiilor şi legilor generale pe care le urmează gîndirea umană. Dar lucrul cel mai important este, după cum observă Lenin, faptul că Hegel a intuit, cu genialitate, în dialectica conceptelor, dialectica lucrurilor (a fenomenelor, a naturii). Hegel a descoperit şi analizat legile generale ale dialecticii, a cercetat raporturile dintre singular, particular şi general, dintre conţinut şi formă, esenţă şi fenomen etc.

Marx şi Engels au considerat dialectica lui Hegel ca cea mai cuprinzătoare şi mai profundă teorie a dezvoltării elaborată pînă atunci, înalta apreciere pe care o acordă filozofiei lui Hegel nu i-a împiedicat pe Marx şi Engels să-i releve şi marile carenţe. Punctul de plecare al criticii marxiste a filozofiei hegeliene îl reprezintă semnalarea contradicţiei dintre metodă şi sistem, dintre dialectică şi idealism. Metoda dialectică, după cum arăta Marx, este prin natura sa critică şi revoluţionară. Ea arată că lumea nu trebuie înţeleasă ca un complex de lucruri definitive, ci ca un şir de procese ; ceea ce în aparenţă pare stabil şi durabil se află în neîntreruptă transformare. Structurile şi instituţiile sociale, poziţiile şi atitudinile oamenilor, adevărurile cunoaşterii sînt toate supuse devenirii. Or, ca ştiinţă a legilor generale ale mişcării lumii exterioare şi a cunoaşterii umane, dialectica nu se putea împăca cu caracterul finit, încheiat al sistemului filozofic hegelian, cu ambiţia lui Hegel de a surprinde adevărul absolut.

Această contradicţie în filozofia hegeliană explică, între altele, existenţa în rmdurile succesorilor lui Hegel a două tendinţe sau aripi opuse : una de dreapta, conservatoare, care — pornind de la sistem — interpreta filozofia hegeliană ca formă raţionalizată a teologiei ; alta, de stînga, grupul tinerilor hegelieni, din care iniţial au făcut parte şi Marx şi Engels, vedeau valoarea filozofiei hegeliene în metoda dialectică pe care o promova. Metoda dialectică însăşi, din cauza asocierii ei unui sistem filozofic idealist şi a conformismului vederilor sale politice, era la Hegel inconsecventă. El considera că dezvoltarea societăţii omeneşti şi a instituţiilor politice se va desăvîrşi în cadrul mult promisei (de către Wilhelm al III-lea) liberalizări a monarhiei prusace, iar evoluţia istorică a concepţiilor filozofice va culmina cu sistemul său filozofic. Hegel îşi sacrifică astfel metoda în favoarea sistemului.

Pe de altă parte, Marx şi Engels semnalau contradicţia dintre metoda dialectică şi concepţia idealistă hegeliană, concepţie care transforma dialectica însăşi într-o speculaţie. De aceea, Marx subliniază : „Metoda mea dialectică este — în ceea ce priveşte baza ei — nu numai diferită de cea a lui Hegel, ci este exact opusul ei. Pentru Hegel, procesul gîndirii, pe care, sub denumirea de idee, el îl transformă chiar într-un subiect de-sine-stătător, este demiurgul realului, care nu constituie decît forma de manifestare exterioară a acestuia. La mine, dimpotrivă, idealul nu este nimic altceva decît materialul transpus şi tradus în capul omului“11.

La Hegel, în Ştiinţa logicii, dialectica are ca obiect doar orizontul conceptelor şi enunţurilor logice. În Fenomenologia spiritului, în Filozofia spiritului, a naturii, a istoriei, a dreptului, a religiei etc., deşi dialectica are ca obiect domeniile corespunzătoare ale realităţii, acestea sînt explicate, în ultimă instanţă, tot printr-o dialectică a unor determinaţii abstracte.

În viziunea lui Marx şi Engels, dimpotrivă, dialectica nu se reduce la orizontul primar al unor determinaţii abstracte sau al conceptelor şi enunţurilor logice, cum se întîmpla la Hegel ; principiile şi legile dialecticii sînt proprii obiectelor şi fenomenelor naturale, vieţii sociale. De aceea, dialectica este, în primul rînd, teorie despre existenţa naturală şi socială, de aici decurgînd valoarea ei de îndreptar sau metodă de activitate şi de cunoaştere. Capacitatea ei de călăuză se întemeiază pe veridicitatea enunţurilor sale.

Detaşarea lui Marx de idealismul obiectiv hegelian, stimulată de participarea la lupta politică şi ideologică reală, a fost mult înlesnită de critica idealismului şi religiei întreprinsă de L. Feuerbach în Esenţa creştinismului. Dacă Hegel a redus esenţa fiinţei umane la gîndirea abstractă, depersonalizată, mai presus de individul concret în carne şi oase, Feuerbach afirmă că omul nu este decît o parte sau un produs al naturii, aceasta existînd independent de om şi de gîndirea sa. În afara naturii şi a omului, afirma Feuerbach, nu există nimic. Fiinţele supranaturale, zeii, sfinţii, îngerii şi diavolii nu sînt decît oglindirea fantastică a atributelor şi relaţiilor care se instituie între oamenii reali. Atributele divinităţii (atotputernicie, bunătate, atotcunoaştere etc.) nu sînt decît virtuţile umane înstrăinate de om, rataşate unei fiinţe supranaturale născocite de fantezia umană. În locul religiilor existente, Feuerbach propune religia dragostei de oameni.

În ciuda criticii îndreptăţite făcută abstractizării fiinţei umane în filozofia hegeliană, Feuerbach nu depăşeşte conceptul omului abstract, mai presus de condiţiile de loc şi timp, deoarece el interpreta omul doar ca individ, ca structură naturală, rupt de viaţa socială concretă. La această viziune unilaterală asupra esenţei umane a contribuit şi faptul că el a rămas străin de viaţa economică şi social-politică a epocii sale, nu a înţeles semnificaţia anului revoluţionar 1848, interesele şi aspiraţiile reale ale claselor şi grupurilor sociale din epoca sa.

În filozofia sa antropologică, Feuerbach afirmă, pe bună dreptate, că omul este o parte a naturii ; dar el n-a înţeles că, pe fundamentul existenţei naturale, acesta edifică o a doua existenţă, existenţa socială, constînd din modul de producere a celor necesare traiului, din uneltele şi mijloacele create în acest scop şi din relaţiile instituite între oameni în procesul muncii. Feuerbach n-a înţeles rolul muncii în crearea existenţei sociale, în realizarea civilizaţiei materiale, în educarea simţurilor omului şi în transformarea intelectului acestuia.

Materialismul lui Feuerbach, asemeni materialismului de pînă la el (Bacon, Hobbes, Diderot, La Mettrie, d'Alambert etc.), nu a fost consecvent, s-a oprit, după expresia lui Engels, la jumătatea drumului, fiind „jos materialist, iar sus idealist“12. El a ignorat creaţia istorică a oamenilor reali, activitatea productivă şi cea politică. Feuerbach n-a putut depăşi modul neistoric, metafizic de a trata natura şi societatea ; respingînd idealismul hegelian, el a îndepărtat în acelaşi timp dialectica, ceea ce 1-a împiedicat să depăşească cu adevărat filozofia hegeliană. A revenit lui Marx şi Engels meritul istoric de a fi întregit edificiul materialismului filozofic prin elaborarea concepţiei materialiste asupra istoriei.

Alături de critica filozofiei clasice germane, studiul economiei politice clasice engleze a reprezentat pentru Marx un moment important în dobîndirea unei concepţii materialiste asupra vieţii sociale. Economia politică clasică engleză, în particular scrierile lui Adam Smith şi David Ricardo, au pus temelia teoriei valorii bazate pe muncă. Dezvoltînd consecvent această teorie, Marx a arătat că schimbul de mărfuri nu este atît o relaţie între obiecte sau produse, cît mai ales o relaţie între oameni, mediată de acestea. Marx a dezvăluit structura contradictorie a mărfii, opoziţia dintre valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb, dintre munca concretă şi munca abstractă, a analizat evoluţia schimbului de mărfuri. Principala contribuţie a lui Marx în domeniul economiei este descoperirea plusvalorii. Pornind de la constatarea că forţa de muncă devine în societatea capitalistă o marfă, Marx a arătat că utilizarea acestei mărfi produce o valoare mai mare decît cea cheltuită de capitalist pentru procurarea ei. Pe această cale, Marx a putut explica izvorul profitului şi mecanismul exploatării capitaliste. Aceasta a atras atenţia fondatorilor filozofiei marxiste asupra modului de producţie a bunurilor materiale, le-a permis să descopere rolul determinant al existenţei sociale, al bazei economice în raport cu instituţiile suprastructurale şi cu formele conştiinţei sociale. Totodată, studierea economiei politice l-a ajutat pe Marx să definească locul şi rolul proletariatului în orînduirea capitalistă, să descopere temeiul obiectiv al aspiraţiei sale spre socialism şi comunism.

Cea de-a treia sursă teoretică, socialismul utopic, le-a stimulat spiritul critic faţă de orînduirea socială capitalistă şi a contribuit la opţiunea lor definitivă în favoarea socialismului şi comunismului.

Ca reflectare a atitudinii critice faţă de orînduirea capitalistă şi a aspiraţiilor maselor muncitoare spre o societate dreaptă, lipsită de exploatare, socialismul utopic a apărut din zorii instaurării modului de producţie capitalist. Utopia lui Thomas Morus şi Cetatea soarelui a lui Campanella sînt primele expresii ale aspiraţiei maselor spre o societate întocmită pe alte principii, conforme cu exigenţele apărării demnităţii umane şi echităţii sociale. Ideile socialiste şi comuniste sînt susţinute în Franţa secolelor XVII-XVIII, îndeosebi în perioadele de criză şi frămîntări sociale, de către Meslier, Mably, Morelly, Babeuf, iar în Anglia de către Winstanley.

După cucerirea puterii politice de către burghezie şi spulberarea iluziilor despre instaurarea de către aceasta a unei societăţi întemeiate pe libertate, egalitate şi fraternitate, ideile socialist-utopice au fost generate şi stimulate de manifestarea cu cruzime a relaţiilor de exploatare întemeiate pe proprietatea capitalistă. În aceste condiţii s-au afirmat Saint-Simon, Charles Fourier şi Robert Owen, principalii socialişti utopici, precursori ai socialismului ştiinţific.

Socialiştii utopici au făcut o critică vehementă societăţii capitaliste şi relaţiilor de proprietate, au dezvăluit exploatarea şi nedreptatea, antiumanismul orînduirii capitaliste, strivirea libertăţii şi personalităţii umane. Totodată, ei au anticipat unele dintre trăsăturile esenţiale ale viitoarei societăţi socialiste : instituirea proprietăţii obşteşti asupra mijloacelor de producţie şi dispariţia claselor antagoniste, dezvoltarea planificată a economiei, instrucţia politehnică şi dispariţia deosebirilor esenţiale dintre munca fizică şi munca intelectuală, dintre sat şi oraş, obligativitatea muncii şi repartiţia după muncă, emanciparea femeii.

Preţuind critica vehementă a societăţii capitaliste şi nobleţea idealului pentru care militau socialiştii utopici, Marx şi Engels au demonstrat că instaurarea puterii politice a celor ce muncesc, victoria socialismului şi comunismului au la bază legile obiective ale dezvoltării modului de producţie capitalist, contradicţia dintre caracterul social al producţiei şi al muncii şi forma individuală, privat-capitalistă de însuşire a rezultatelor acestora. Concluzia mersului spre comunism al omenirii nu provine la Marx dintr-o înclinaţie generoasă sau din constatarea caracterului imoral al exploatării capitaliste ; ea este degajată din analiza modului de producţie capitalist, a contradicţiilor acestuia, a tendinţelor obiective ale dezvoltării societăţii moderne. „Marx, scria Lenin, deduce inevitabilitatea transformării societăţii capitaliste în societate socialistă în întregime şi exclusiv din legea economică de dezvoltare a societăţii actuale“13.

A doua deosebire esenţială dintre socialismul apărat de Marx şi socialismul utopic priveşte forţele motrice şi modul de instaurare a noii societăţi. Saint-Simon, Fourier şi adepţii lor considerau că este de ajuns pentru înfăptuirea viitoarei societăţi să fie conceput modul ei ideal de organizare, prototipul acesteia, pentru ca după aceea toţi oamenii de bună credinţă să accepte, în virtutea forţei argumentelor, planul de reorganizare radicală a societăţii. E de prisos să mai adăugăm că încercările făcute de socialiştii utopici în acest sens nu au dus la nici un rezultat. Meritul istoric al lui Marx este de a fi legat viitorul socialismului de proletariat, de lupta de clasă a acestuia, de înfăptuirea revoluţiei proletare care inaugurează procesul legic de trecere de la capitalism la socialism. Dintr-o idee nobilă şi o aspiraţie morală, socialismul a devenit astfel un ţel precis al milioanelor de oameni ai muncii, realizabil prin acţiunea lor practică revoluţionară.

 

b. Premisele naturalist-ştiinţifice

Materialismul dialectic şi istoric nu este numai moştenitorul legitim al celor mai importante realizări din domeniul filozofiei şi doctrinelor sociale, ci este, în acelaşi timp, beneficiarul descoperirilor şi elaborărilor teoretice principale din domeniul ştiinţelor naturii. Ideea transmutării dialecticii din planul mişcării conceptelor şi enunţurilor în cel al existenţei naturale şi sociale le-a fost sugerată creatorilor filozofiei clasei muncitoare şi de unele descoperiri ştiinţifice din fizică, biologie, astronomie etc. Între acestea, Engels menţionează legea conservării şi transformării energiei, teoria celulară şi teoria evoluţionistă. Evident, acestea nu sînt singurele descoperiri şi creaţii ştiinţifice care au evidenţiat interdependenţa, unitatea şi istoricitatea proceselor naturale. Acestora li se pot adăuga cu îndreptăţire teoria cosmologică a lui Kant şi Laplace, teoria actualistă a lui Lyell despre originea straturilor geologice şi despre repartiţia fosilelor în cadrul acestora, constituirea ca discipline ştiinţifice a embriologiei şi paleontologiei etc.

Descoperirea şi afirmarea principiului conservării şi transformării energiei, la enunţarea şi argumentarea căruia şi-au adus contribuţia medicul Robert Mayer (1842), fizicianul James Prescott Joule (1843) şi fiziologul Herman V. Helmholtz (1845), a permis stabilirea unei corespondenţe între teoria fizică a fenomenelor calorice, electrice şi mecanice, sesizarea pe această cale a unităţii şi transformării proceselor fizice. Energia a devenit, după expresia unui reputat fizician şi istoric, al ştiinţelor, moneda universală a fizicii, etalonul aur al schimbărilor ce au loc în univers14. Principiul conservării şi transformării energiei a permis evidenţierea unor echivalenţe cantitative determinate între tipuri diferite de procese fizice, termice, mecanice, electrice şi — corespunzător — între genuri distincte ale activităţii umane, industrie, transport etc. ; viaţa însăşi presupune, după cum se ştie, un substrat material-energetic.

Perspectiva sistemică asupra lumii vii şi conceperea acesteia într-o necontenită devenire a fost argumentată convingător de teoria celulară şi de darwinism. Botanistul Schleiden şi zoologul Schwann au arătat în 1839 că orice organism viu poate fi privit ca o colonie de celule. Prin aceasta s-a reliefat unitatea structurală a lumii vii, solidaritatea regnului vegetal cu cel animal, s-a putut explica mecanismul creşterii la nivelul individului biologic.

Către mijlocul secolului al XIX-lea, cercetarea biologică, stimulată de acumularea unui vast material de observaţie, se îndrepta spre crearea unei concepţii evoluţioniste ştiinţifice. Este simptomatic pentru mişcarea de idei din domeniul biologiei că la concluzii evoluţioniste similare a ajuns, cam în acelaşi timp, un alt biolog, A. R. Wallace. Concepţii evoluţioniste au existat şi pînă la Darwin (Buffon, Herder, Lamarck, Saint Hilaire ş.a.). Dar, prin bogata întemeiere faptică şi ampla argumentare teoretică, prin descoperirea factorilor care determină şi condiţionează evoluţia şi, îndeosebi, a selecţiei naturale, Darwin este recunoscut ca părinte al evoluţionismului modern.

Importanţa darwinismului pentru argumentarea noii filozofii constă în demonstrarea tezei istoricităţii şi devenirii lumii vii, aspect major al evidenţierii dialecticii obiective şi în demitologizarea concepţiei despre om şi facultăţile sale. Dacă la Hegel dialectica era asociată lumii ideilor, în teoria evoluţionistă transformarea şi devenirea au ca obiect speciile regnului vegetal şi ale celui animal. Pe de altă parte, ideea integrării omului în natură, care era la Feuerbach o opinie şi un îndemn, deşi nu oferă o explicaţie materialistă completă asupra naturii umane (ea fiind însă valoroasă pentru respingerea unor interpretări teiste asupra omului), devine prin creaţia ştiinţifică a lui Darwin o teză ştiinţific demonstrată.

În acest mod, descoperirile ştiinţifice efectuate în primele decenii din secolul al XIX-lea aduc argumente în sprijinul unor elaborări teoretice de amplă respiraţie, reclamă spirit critic şi sinteză creatoare. Metoda dialectică se evidenţiază acum şi ca o concluzie a investigaţiei ştiinţifice. Devenirea şi istoria, admise demult în viaţa socială, apar acum şi ca atribute ale naturii ; corpurile cereşti nu mai sînt „eterne“, iar speciile nu mai sînt „imuabile“ ; sînt descoperite legi şi principii care leagă diferite domenii ale existenţei fizico-naturale sau biologice, în locul conexiunilor fictive dintre obiecte şi fenomene, impuse de construcţiile filozofiei naturii din secolele XVII—XVIII, sînt relevate acum conexiuni reale, legi obiective ale lumii fizice şi biologice.

În aceste condiţii, materialismul filozofic trebuie să devină prin excelenţă dialectic, să fie întemeiat pe realizările ştiinţelor. Pe de o parte, în noua etapă, filozofia materialistă nu mai poate fi o creaţie a gînditorului izolat, rupt de progresele cercetării ; pe de altă parte, cercetarea ştiinţifică are nevoie de o metodă dialectică conformă cu spiritul legilor şi relaţiilor descoperite în sistemele naturale. Modul de gîndire metafizic, cu concepte şi enunţuri imuabile, care absolutizează distincţiile calitative dintre fenomene, trebuie înlocuit printr-un mod de gîndire dialectic. „Dialectica curăţată de misticism, arată Engels, devine o necesitate absolută pentru ştiinţa naturii, care a părăsit domeniul unde erau suficiente categoriile fixe...“15.

Materialismul dialectic şi istoric nu trebuie privit doar ca o îmbinare a unor idei valoroase produse de teoriile filozofice, social-politice şi ştiinţifice anterioare ; el este o creaţie teoretico-filozofică şi ştiinţifică originală. Procesul îndelungat şi complex de depăşire de către Marx şi Engels a concepţiilor existente şi de „răfuire cu propria lor conştiinţă filozofică anterioară“, elaborarea şi reconstrucţia conceptuală au fost însă mereu stimulate de impulsurile extrafilozofice izvorîte din cerinţele luptei politice şi economice ale clasei muncitoare, de experienţa lor de cercetători şi de activişti revoluţionari.

 

3. Originalitatea materialismului dialectic şi istoric

Principala deosebire dintre filozofia marxistă şi filozofiile anterioare nu rezidă în înţelegerea şi explicarea unuia sau a altuia dintre fenomenele naturii sau societăţii, ci în definirea raportului dintre filozofie şi viaţa reală, în înţelegerea funcţiilor şi responsabilităţilor sociale ale filozofiei. Marxismul a înţeles într-un mod nou corelaţia dintre funcţia descriptiv-explicativă sau de interpretare a lumii şi funcţia prospectiv-ideologică pe care este chemată să o îndeplinească orice concepţie filozofică. Cunoaşterea lumii şi, în particular, a complexităţii sistemului social este menită să întemeieze programul de luptă pentru înfăptuirea idealului comunist. „Filozofii, scria Marx, nu au făcut decît să interpreteze lumea în diferite moduri ; important este însă de a a schimba“16. Pentru Marx, filozofia nu este doar o concepţie despre lume, un mod de a explica fenomenele naturale şi sociale, ci, exercitînd din plin aceste atribute, ea este, totodată, o metodă, un instrument, o călăuză în activitatea practică. Între funcţia descriptiv-explicativă a teoriei filozofice şi cea prescriptiv-normativă, metodologică nu există o ruptură. De aceea, filozofia marxistă este continuată, în mod firesc, printr-o teorie economică şi o doctrină socialistă, menite să precizeze condiţiile acţiunii umane, strategia şi tactica edificării noii orînduiri sociale.

În filozofia marxistă aspiraţia nobilă spre eliberare socială şi spre umanism, proprie celor mai generoase spirite din veacurile trecute, în particular socialiştilor utopici, fuzionează cu analiza şi cercetarea ştiinţifică a dialecticii vieţii sociale moderne. Marxismul este filozofia care întruneşte simultan o înaltă opţiune axiologică şi o profundă întemeiere ştiinţifică a acestei opţiuni. Aspiraţia şi idealul se îmbină desăvîrşit în filozofia marxistă cu cercetarea şi adevărul. Materialismul dialectic şi istoric este, aşadar, deopotrivă, o concepţie ideologică şi ştiinţifică despre lume şi viaţă.

Filozofia marxistă este singura filozofie consecvent-materialistă; ea a întregit explicarea materialistă şi deterministă a naturii printr-o explicaţie materialist-istorică a societăţii. Marxismul a descoperit că activitatea umană este obiectivă atît prin conţinutul cît şi prin rezultatele ei ; că, în procesul muncii, oamenii creează propria lor existenţă socială, definită, în principal, prin modul cum ei îşi produc cele necesare traiului. Formele conştiinţei sociale, multiplele creaţii ale spiritului uman nu sînt decît reflectarea existenţei sociale în mintea oamenilor. Dar marxismul nu numai că a explicat geneza, conţinutul şi funcţiile manifestărilor spirituale, ale ideologiei politice, juridice, religioase, ale moralei, ale ştiinţei şi ale instituţiilor ce le sînt asociate, dar a dezvăluit, totodată, rolul lor activ în dezvoltarea istorică a societăţii omeneşti.

Filozofia creată de Marx şi Engels a depăşit limitele materialismului metafizic, realizînd, pentru prima dată în filozofia modernă, unirea materialismului cu dialectica. În concepţia lui Marx, spre deosebire de aceea a lui Feuerbach, teoria materialistă beneficiază de o metodă dialectică ; iar metoda dialectică marxistă, spre deosebire de cea a lui Hegel, este grefată pe o concepţie materialistă. Teoria materialistă şi metoda dialectică privesc, deopotrivă, natura, societatea şi orizontul vieţii spirituale umane, la nivel individual şi social.

Descoperind rolul muncii în apariţia şi dezvoltarea societăţilor umane, marxismul a dezvoltat o teorie coerentă despre acţiunea socială, cercetînd îndeosebi activitatea productivă şi cea politico-revoluţionară. Astfel, Marx a analizat componentele, structura şi cadrul organizaţional al activităţii productive, întrepătrunderea dintre economic şi politic, dintre componenta ideal-cognitivă şi cea practic-operaţională în producerea de bunuri materiale. Clasicii marxism-leninismului au cercetat, de asemenea, sub aspecte multiple, particularităţile activităţii politico-revoluţionare, analizînd un număr important de contradicţii sociale şi definind conceptele de clasă, partid, strategie, tactică, situaţie revoluţionară, ideologie, program etc. Este deci pe deplin legitim să afirmăm că Marx şi Engels au pus bazele unei teorii generale despre acţiunea umană, punînd în centrul concepţiei lor filozofice categoria de practică şi teza unităţii dintre teorie şi practică.

Deşi satisface criteriul coerenţei şi unităţii, marxismul nu ţinteşte să se constituie ca un sistem închis, dat o dată pentru totdeauna, ca o colecţie de dogme sau reguli de acţiune. Prin condiţiile apariţiei sale, prin funcţia sa ideologică şi sarcinile pe care este chemat să le înfăptuiască în societatea contemporană, „marxism-leninismul este o învăţătură vie care se înnoieşte continuu ; caracterul său revoluţionar constă tocmai în faptul că se îmbogăţeşte permanent cu toate concluziile ştiinţifice ale dezvoltării sociale, că nu elaborează teze imuabile, date o dată pentru totdeauna, ci ajută la cercetarea şi înţelegerea evenimentelor corespunzător noilor condiţii economice, sociale, naţionale şi istorice“17.

 

4. Unitatea dintre filozofia marxistă, cunoaşterea ştiinţifică şi activitatea practică

După cum am mai arătat, filozofia marxistă a apărut nu numai pornind de la moştenirea teoretico-filozofică anterioară, ci şi generalizînd rezultatele cele mai de seamă ale ştiinţelor particulare din secolul al XIX-lea, precum şi rezultatele şi tendinţele semnificative din domeniul practicii social-istorice, ale mişcării revoluţionare. Iar constituirea, pe această cale, a filozofiei marxiste a răspuns nu numai cerinţelor de înnoire a filozofiei, ci a răspuns în aceeaşi măsură imperativelor logico-metodologice ale dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice şi cerinţelor luptei politice-ideologice şi practice transformatoare ale clasei muncitoare.

Aceste contacte stabilite de filozofia marxistă la originea ei au devenit forme permanente de integrare a sa în viaţa socială, sursele ei permanente de reînnoire şi dezvoltare, manifestarea caracterului ei activ în domeniul cunoaşterii şi al vieţii sociale practice.

 

a. Filozofia marxistă si ştiinţele

Teza unităţii indestructibile dintre filozofia marxistă şi ştiinţele particulare, formulată de către Marx şi Engels la jumătatea secolului al XIX-lea şi apărată cu fermitate de Lenin la începutul secolului al XX-lea, şi-a dovedit în decurs de mai bine de un secol valabilitatea teoretică şi eficienţa practică. Descoperirile din domeniul fizicii atomice şi nucleare, formularea de către Einstein a teoriei relativităţii, performanţele chimiei, ale ciberneticii, ale geneticii, întregul curs al dezvoltării ştiinţei şi tehnicii contemporane sînt tot atîţia paşi spre înţelegerea dialecticii obiective a naturii, spre definirea statutului ontologic al omului şi colectivităţilor umane, spre prospectarea viitorului civilizaţiei, spre înţelegerea cadrului obiectiv al activităţii umane. Pe această cale ştiinţa îmbogăţeşte nu numai viaţa practică a oamenilor, dar şi reflecţia filozofică.

Filozofia marxistă exercită un rol metodologic nu numai în raport cu ştiinţele naturii, ci, după cum au relevat clasicii marxism-leninismului rolul ei diriguitor se extinde şi asupra ştiinţelor sociale, cum ar fi, de exemplu, sociologia, economia politică, politologia, dreptul, istoria, lingvistica etc. Nici unul dintre procesele sociale esenţiale cercetate de aceste ştiinţe nu poate fi înţeles, dacă se face abstracţie de perspectiva materialist-istorică asupra sistemului social, de legile dialecticii materialiste, de corelaţia dintre factorii obiectivi şi subiectivi ai dezvoltării sociale.

În dezvoltarea lor istorică, filozofia şi ştiinţele particulare au făcut nu o dată împrumuturi de idei, teme de reflecţie şi metode de cercetare. La începuturile civilizaţiei sclavagiste, în antichitate, obiectul filozofiei includea explicaţiile fizico-naturaliste, teoriile despre figuri şi numere, concepţiile despre alcătuirea şi funcţionarea organismului uman, despre legile gîndirii, despre drept şi morală etc. Ca urmare a maturizării practicii social-istorice şi a lărgirii orizontului cunoaşterii omeneşti, începînd din antichitate, din corpul iniţial al filozofiei s-au desprins succesiv diferite ştiinţe : matematica, astronomia, medicina, botanica, zoologia, fizica, chimia, psihologia, sociologia, logica etc.

Separarea disciplinelor ştiinţifice de filozofie a contribuit, deopotrivă, la dezvoltarea ştiinţelor şi la maturizarea reflecţiei filozofice : cercetarea ştiinţifică a dobîndit obiecte delimitate şi metode specifice, iar cugetarea filozofică s-a îmbogăţit cu problemele logico-metodologice ale ştiinţelor ivite, fără să abandoneze nici una dintre direcţiile sale majore.

Gîndirea filozofică a jucat nu o dată rolul de instrument de sesizare şi prospectare a direcţiilor viitoare ale cercetării ştiinţifice, anticipînd adesea descoperiri sau elaborări teoretice din ştiinţele particulare. Prima teorie atomistă a fost creaţia lui Leucip şi Democrit ; principiul conservării energiei a fost sesizat de Galileo Galilei şi de Rene Descartes, iar descoperirea calculului integral de către Leibniz a fost legată de proiectul său de construire a unui limbaj simbolic universal pentru ştiinţe ; întemeierea logicii matematice de către G. Boole şi afirmarea ei în epoca noastră prin opera lui G. Frege şi B. Russell sînt exemple grăitoare ale conlucrării fructuoase dintre filozofie şi ştiinţele particulare.

Pe de altă parte, dezvoltarea ştiinţelor a furnizat în toate epocile istorice puncte de plecare şi criterii de referinţă pentru elaborările teoretico-filozofice. „Cu fiecare descoperire epocală din domeniul ştiinţelor naturii, materialismul trebuie să-şi schimbe forma ; iar de cînd istoria a fost supusă şi ea interpretării materialiste, se deschide şi aici o nouă cale de dezvoltare“18. Filozoful de azi nu poate cultiva cu succes nici una dintre ramurile sau disciplinele filozofice fără a lua act şi a se sprijini pe una sau alta dintre cuceririle ştiinţifice ale epocii. Căci, nu putem astăzi concepe o teorie a existenţei care să nu ia în considerare realizările fizicii microcosmosului şi ale astrofizicii, la fel cum nu putem concepe construirea unei gnoseologii ce ar ignora realizările psihologiei, logicii, semioticii, teoriei informaţiei, istoriei ştiinţelor etc. Filozofia secolului al XX-lea trebuie în mod necesar să se întemeieze pe ştiinţa secolului al XX-lea.

Materialismul dialectic şi istoric este adversarul separării metafizice a filozofiei de ştiinţele particulare, deoarece aceasta duce la speculaţie sterilă şi, de asemenea, adversarul îndepărtării ştiinţelor particulare de generalizările teoretico-filozofice, deoarece aceasta duce la practicism îngust şi empirism. Între filozofie şi ştiinţă se instituie un raport dialectic de influenţă şi stimulări bilaterale în sprijinul promovării progresului social global.

Deliberat sau spontan, cercetătorii din ştiinţele naturii ajung la filozofie pe căi variate : pornind de la necesităţile logice interne ale ştiinţelor particulare, de la observarea raporturilor interdisciplinare sau de la studierea implicaţiilor realizărilor ştiinţei şi tehnicii asupra vieţii sociale. În efortul lor teoretico-constructiv, în afară de informaţiile şi sugestiile izvorîte din experiment şi producţie, oamenii de ştiinţă sînt influenţaţi de supoziţii şi opinii filozofice, mai mult sau mai puţin explicit formulate, care funcţionează ca principii normative ale muncii lor. Iar etapa actuală a controlului metateoretic al elaborărilor ipotezelor şi explicaţiilor teoretico-discursive pune cu acuitate problema definirii conceptelor fundamentale ale oricărei teorii, a determinării fondului de supoziţii prealabil admise, a regulilor şi procedeelor de deducţie şi derivare, a modalităţilor de coroborare cu experienţa etc.

Specializarea şi divizarea continuă a disciplinelor ştiinţifice, pe de o parte, şi apariţia unor ştiinţe de graniţă (astrofizica, geofizica, biochimia, logica matematică, lingvistica matematică etc.) sau a unor discipline de amplă sinteză teoretică (cibernetica, teoria informaţiei, semiotica, praxiologia, ştiinţa conducerii etc.), pe de altă parte, îl conduc pe cercetător la întrebări privind unitatea şi diversitatea cunoaşterii, clasificarea ştiinţelor, corelaţia dintre obiect şi metodă, dintre metodă şi scop etc., întrebări şi probleme cu o netăgăduită semnificaţie filozofică. Ideea locului privilegiat pe care îl deţine filozofia în aprecierea raporturilor dintre ştiinţe sau a valorii lor sociale este explicit formulată de fizicianul Max von Laue în 1958 : „Sînt de părere că toate ştiinţele trebuie să se grupeze în jurul filozofiei, care este centrul lor comun, şi că servind filozofia ele îşi îndeplinesc scopul care le este inerent. Aşa şi numai aşa poate fi menţinută unitatea culturii ştiinţifice, în opoziţie cu specializarea în continuu progres a ştiinţelor. Fără această unitate întreaga cultură ar fi sortită pieirii“19. Numeroşi alţi oameni de ştiinţă relevă rolul important pe care îl au convingerile filozofice în activitatea oamenilor de ştiinţă, imposibilitatea ca savantul să se sustragă oricăror concepţii şi influenţe filozofice. Omul de ştiinţă a fost constrîns, îndeosebi în ultimele decenii, să reflecteze de pe poziţii filozofice şi politico-etice asupra locului şi statutului său în societatea contemporană. Acest fapt a fost stimulat, între altele, de alternativa utilizării distructive sau paşnice a descoperirilor ştiinţifice, de nevoia cercetării influenţelor civilizaţiei industriale asupra fondului genetic şi mediului biotic etc. Producerea ideilor şi realizarea dispozitivelor tehnice care le materializează s-au dovedit a fi nu numai performanţe ale gîndirii şi fanteziei creatoare, ci acţiuni sociale încărcate cu profunde responsabilităţi morale şi politice ; savantul nu mai poate fi un visător neangajat în raport cu marile opţiuni axiologico-politice ale contemporaneităţii, ci trebuie să se situeze în mod ferm pe poziţiile umanismului şi progresului social ; altfel este anulată însăşi semnificaţia socială a performanţei sale gnoseologice.

 

b. Filozofie şi ideologie. Partinitatea filozofiei marxist-leniniste

Termenul de ideologie a fost introdus în filozofia modernă de către iluminiştii francezi (Destutt de Tracy, Volney, Cabanis), cu înţelesul de cercetare asupra cauzelor apariţiei ideilor şi asupra efectelor acestora.

În Sfînta familie şi în Ideologia germană, Marx şi Engels utilizează termenul „ideologie“ într-un sens particular, de mistificare sau falsă conştiinţă, respectiv de reflectare denaturată în mintea oamenilor a proceselor din lumea reală. Termenul are în această primă perioadă un sens peiorativ. În ciuda iluziei libertăţii actului de deliberare, cugetătorul nu poate identifica temeiul profund al aspiraţiilor şi opţiunilor sale, forţele motrice reale care îl fac să cugete într-un fel sau altul.

Ulterior, termenul de ideologie este folosit de Marx şi Engels într-o accepţiune mai largă, cu valoare pozitivă. Potrivit acestei accepţiuni din perioada de maturitate, ideologia este totalitatea ideilor politice, morale, juridice, filozofice, religioase etc. care reflectă existenţa socială dintr-o epocă dată prin prisma intereselor şi aspiraţiilor unei clase sau grup social.

Lenin utilizează termenul „ideologie“ în sensul ultim propus de Marx şi Engels, arătînd că ideologia este intim legată de condiţiile social-istorice ale claselor şi grupurilor sociale, de aspiraţiile şi programele de acţiune practică a acestora. Lenin adînceşte analiza problemelor ideologice în indisolubilă legătură cu activitatea partidului revoluţionar al clasei muncitoare, subliniind importanţa clarificărilor ideologice şi a adoptării unei ideologii unice, consecvent revoluţionare, pentru activitatea partidului şi conducerea luptei maselor muncitoare. „...Rolul de luptător de avangardă — arată V. I. Lenin — îl poate îndeplini numai un partid călăuzit de o teorie înaintată“20.

Reflectînd interesele şi aspiraţiile unor clase şi grupuri sociale angajate în activitatea productivă şi social-politică, elaborările ideologice pledează pentru idealul, tabla de valori şi normele de comportare adecvate intereselor acestora. În raport cu trecutul, ideologia explică şi justifică evenimentele, poziţiile şi atitudinile clasei sau grupului social sau ale conducătorilor săi ; în raport cu viitorul, ideologia propune un ideal şi un program de acţiune, mobilizează pe membrii comunităţii la realizarea acestora.

Ideologiile îndeplinesc, aşadar, asemeni construcţiilor teoretico-filozofice, funcţii explicative, ideal-apreciative, persuasive sau de formare a convingerilor, prospective şi prescriptive. Ele explorează — de pe poziţii şi din unghiuri de vedere proprii diferitelor clase şi grupuri sociale, structuri organizaţionale, partide etc. — cîmpul potenţial al opţiunilor umane, restructurează datele şi informaţiile despre sistemul social global prin prisma intereselor de clasă sau de grup.

Ce raport există, în acest caz, între filozofie şi ideologie în general, între materialismul dialectic şi istoric (ca sistem şi metodă filozofică) şi ideologia marxist-leninistă, în particular. În ce raport se află diferitele doctrine ideologice (politice, juridice, etice, sociologice etc.) cu cunoaşterea ştiinţifică autentică ?

Trebuie să arătăm, mai întîi, că nu toate construcţiile ideologice sînt, în acelaşi timp, sisteme sau concepţii filozofice. Astfel, vom exclude ca atare din sfera filozofiei, teoriile mistico-religioase, doctrinele politico-economice, juridice etc. — deşi, evident, nu le vom contesta nici acestora anumite premise sau implicaţii filozofice. Scrierile de istorie, operele literare, creaţiile artistice nu sînt nici ele lipsite de o atitudine sau un mesaj politico-ideologic, dar, cu toate acestea, nu le includem în rîndul creaţiilor filozofice. Pe de altă parte, legile logicii sau unele concepte şi enunţuri ontologice, gnoseologice etc. nu au nemijlocit un caracter de clasă, nu exprimă atitudini şi interese ale acestora şi ca atare nu aparţin ideologiei. Vom conchide deci că diferite componente ale unui sistem filozofic sînt, sub raport ideologic, distincte şi pot prezenta de la un sistem la altul grade deosebite de angajare politico-ideologică. De regulă, în cadrul unui sistem, angajarea ideologică cea mai deplină o au părţile privind filozofia istoriei şi teoria sistemului social, etica şi filozofia dreptului etc., iar cele mai îndepărtate de ideologie, angajate de regulă indirect, sînt teoria logică sau cea ontologică generală.

Privit însă global, orice sistem sau concepţie filozofică îndeplineşte o funcţie ideologică; explicînd într-un fel sau altul natura, societatea şi gîndirea de pe poziţiile unei clase sau grup social, orice sistem sau concepţie filozofică cuprinzătoare este, în acelaşi timp, o creaţie ideologică, o adeziune la un crez şi un îndemn spre o anumită conduită. El justifică cu mijloace discursiv raţionale idealul, sistemul de valori şi programul de acţiune al unei clase, grup social, partid. Pe această cale, cugetătorul coboară din Olimpul gîndirii filozofice abstracte în arena luptelor sociale şi politice. Aşa cum nici un obiect cosmic nu se poate sustrage legilor atracţiei universale, tot aşa nici filozoful nu se poate sustrage influenţelor social-politice din epoca sa, conflictului dintre interesele şi aspiraţiile diferitelor clase.

Partinitatea filozofiei este astfel inevitabilă. Toate filozofiile din toate timpurile şi de toate orientările au fost şi sînt partinice, indiferent dacă creatorii sau beneficiarii lor şi-au dat seama sau nu, au recunoscut sau nu acest lucru. Sub acest aspect, filozofia marxistă se deosebeşte de oricare alta prin aceea că ea îşi recunoaşte deschis partinitatea, se proclamă ideologie a clasei muncitoare.

Ideologia unei clase progresiste este, de regulă, anticipatoare, prospectivă, optimistă. Ideologia marxist-leninistă reprezintă, din acest punct de vedere, întemeierea ştiinţifico-teoretică a programului revoluţiei şi construcţiei societăţii socialiste, a dezvoltării multilaterale a socialismului şi a construcţiei comunismului, ea exprimînd în acest sens interesele şi aspiraţiile clasei muncitoare, ale maselor largi populare. Dimpotrivă, ideologiile claselor reacţionare sînt inapte să propună programe mobilizatoare, întemeiate pe înalte valori morale şi spirituale ; ele se limitează la apărarea stărilor de fapt existente, sînt conservatoare sau propun idealuri utopice, irealizabile, diversioniste.

Încercarea unor teoreticieni burghezi contemporani de a separa filozofia marxistă de doctrina şi ideologia socialistă, de a reduce marxismul la o doctrină de cabinet, speculativă şi ineficientă în plan practic conţine în sine o imposibilitate logică ce echivalează cu admiterea unei premise şi contestarea consecinţelor ce decurg din ea. Căci dacă admitem caracterul ştiinţific al tezelor marxiste despre rolul determinant al producţiei materiale, despre contradicţiile modului de producţie capitalist — şi mulţi dintre ideologii burghezi fac aceasta —, atunci trebuie să admitem şi teza desfiinţării prin revoluţie a orînduirii capitaliste. În scrierile lui Marx, Engels şi Lenin, analiza teoretică şi descrierea stării de fapt nu sînt decît premisa concluziilor de ordin practic, condiţia necesară a stabilirii unei tactici şi strategii adecvate în activitatea revoluţionară. Între descrierea a ceea ce este şi prefigurarea a ceea ce trebuie să fie, între descoperirea adevărului despre sistemul social şi determinarea normelor şi principiilor pe care trebuie să le urmeze partidul, clasa muncitoare şi forţele revoluţionare există o deplină continuitate. Ca în orice ştiinţă, legile şi aserţiunile sînt şi în filozofia marxist-leninistă convertite în indicaţii şi norme de conduită.

Ideologia apare astfel ca o componentă operaţională a unui sistem filozofic, ca mulţimea aprecierilor, criteriilor de valoare şi normelor de conduită ce pot fi degajate dintr-o construcţie teoretico-explicativă.

Materialismul dialectic şi istoric este, simultan, teorie ştiinţifică verificată de practica social-istorică, care a permis nu o dată previziuni şi anticipări ale cursului dezvoltării societăţii moderne, dar este şi doctrină ideologică şi program de acţiune al clasei muncitoare. Între aceste două atribute ale filozofiei marxiste există o deplină compatibilitate. Pornind de la datele ştiinţei economice, de la analiza tendinţelor dezvoltării societăţii capitaliste, Marx şi Engels au ajuns la concluzia rolului istoric al proletariatului şi s-au situat, în consecinţă, pe poziţiile de clasă ale acestuia ; tocmai pentru că s-au situat cu fermitate pe poziţiile clasei muncitoare, clasă care nu avea nimic de pierdut decît lanţurile, Marx şi Engels au putut desfăşura o analiză obiectivă, consecvent ştiinţifică a societăţii capitaliste, au putut dezvălui sistemul contradicţiilor acesteia şi calea soluţionării lor prin revoluţia socialistă.

 

c. Marxismul şi lupta de idei în filozofia contemporană

Marxismul constituie — după expresia lui J. P. Sartre — climatul ideilor înnoitoare ale secolului nostru. Mai mulţi gînditori sînt de acord în a consemna faptul că în epoca noastră nu este posibilă elaborarea unui sistem de filozofie socială sau a unui proiect de transformări social-politice, fără a-ţi defini poziţia faţă de marxism şi faţă de idealul comunist implicat de acesta. Întrucît marxismul s-a impus în conştiinţa contemporană ca o filozofie care afirmă ideea progresului social şi a capacităţii oamenilor de a cunoaşte şi transforma o societate ce încătuşează fiinţa umană, ca o filozofie ce afirmă un ideal constructiv, stenic al eliberării şi împlinirii reale a personalităţii pe fundalul schimbării structurii social-economice şi politice a societăţii, nici o teorie despre destinul individului şi comunităţilor sociale, despre stat, democraţie, libertate, responsabilitate ş.a. nu poate evita confruntarea cu concepţia materialistă a istoriei, cu teoria comunismului ştiinţific. Acest fapt este confirmat, între altele, de structuralismul lui Claude Levi-Strauss, de existenţialismul lui Sartre, de elaborările teoretice şi declaraţiile exprese ale multor gînditori nemarxişti contemporani.

Principalele descoperiri ştiinţifice făcute de Marx, cum ar fi, de exemplu, distincţia între baza şi suprastructura unui sistem social, teza determinării ideologicului de către existenţa socială, natura de clasă a instituţiilor politice ş.a. au pătruns — deliberat sau spontan — în modul de gîndire al cercetătorilor, în zestrea de idei şi convingeri a creatorilor de teorie socială.

Departe de a trage concluzia că materialismul dialectic şi istoric este însuşit, în virtutea întemeierii sale ştiinţifice, de către toţi reprezentanţii filozofiei burgheze contemporane, nu putem să nu consemnăm recunoaşterea de către mulţi dintre aceştia a capacităţii filozofiei marxiste de a cuprinde şi explica faptele, de a sesiza necesitatea istorică şi a călăuzi activitatea practică. „Adevărat sau fals, marxismul — scria un critic al existenţialismului — este la ora actuală singura filozofie politică ce cunoaşte exact importanţa a ceea ce afirmă, singura care înţelege să vorbească în numele faptelor, luîndu-le în considerare pe toate, singura care înţelege că nu putem disocia politica şi istoria. Singura care nu se vrea, nici complet de partea intenţiilor, ceea ce ar însemna a nega condiţia biologică a omului şi a face din stat o societate de spirite pure desprinse de orice situaţie, nici complet de partea faptelor, ceea ce ar însemna, pur şi simplu, machiavelism“21. Autorul sesizează întemeierea pe fapte a filozofiei marxiste, rolul ei în făurirea istoriei contemporane, descoperirea corelaţiei dialectice dintre obiectiv şi subiectiv în viaţa socială.

La rîndul său, Jean Hyppolite, profesor la College de France, relevă şi el că „opera lui Marx este în acelaşi timp o operă a gîndirii şi o acţiune ce vizează transformarea lumii sociale şi umane“22, iar I. Berlin, autorul unei monografii despre Marx, scria că ideile acestuia rămîn cea mai puternică dintre forţele intelectuale ce transformă astăzi, necontenit, felul în care gîndesc şi acţionează oamenii23.

Keneth A. Megill relevă că aportul lui Marx „este de o importanţă primordială pentru construirea autentică a unei teorii politice democratice“24, deoarece democraţia adevărată şi libertatea individului sînt posibile numai în condiţiile creării unei comunităţi adevărate. Prezenţa majoră a marxismului în epocă şi uriaşa lui forţă de atracţie este recunoscută şi de filozoful francez Raymond Aron, care afirmă că, indiferent dacă ne convine sau nu, învăţătura lui Marx aparţine prezentului ; indiferent dacă eşti marxist sau nemarxist, nu poţi tăgădui că tot mai multe milioane de oameni invocă ideile lui Marx.

Locul şi importanţa materialismului dialectic şi istoric în gîndirea filozofică şi mişcarea de idei contemporane rezultă, între altele, din organizarea, la ultimele două congrese mondiale de filozofie ţinute la Viena (1968) şi Varna (1973), a unor colocvii şi simpozioane consacrate filozofiei marxiste. În cadrul acestora, alături de filozofi marxişti, au prezentat comunicări numeroşi gînditori nemarxişti şi exegeţi burghezi ai filozofiei lui Marx. Au fost amplu dezbătute şi au stîrnit controverse aprinse problemele genezei filozofiei marxiste, metodei dialectice, ale raportului între ştiinţă şi ideologie, concepţia despre om şi umanism în filozofia marxistă. Dealtfel, în general în dezbaterile purtate la congresele amintite, marxismul s-a afirmat ca o orientare fundamentală în gîndirea filozofică contemporană. Acelaşi viu interes faţă de teoria şi metoda materialist-dialectică s-a manifestat şi cu prilejul unor congrese sau simpozioane pe probleme de sociologie, etică, antropologie, politologie etc.

Confruntarea dintre materialismul dialectic şi istoric, pe de o parte, şi diferitele curente şi orientări din filozofia burgheză contemporană (neopozitivism, neoraţionalism, raţionalism critic, existenţialism, fenomenologie, neotomism, personalism etc), pe de altă parte, se desfăşoară pe o arie tematică extrem de largă, mergînd de la problemele de ontologie, gnoseologie şi fundamentele filozofice ale unor discipline particulare (matematică, fizică, cibernetică, genetică, teoria conducerii activităţilor economice), pînă la probleme de filozofia istoriei, politologic, etică. Astfel, la al XV-lea Congres Mondial de Filozofie de la Varna (1973) au fost amplu dezbătute şi au avut loc confruntări ideologice pe problemele statutului omului în societatea modernă, privitor la corelaţia dintre tehnică, civilizaţie şi valori, natura instituţiilor politice şi funcţiile lor, libertatea şi responsabilitatea individului, conceptul de umanism etc., probleme în cadrul cărora deosebirile de opinii, soluţii şi programe aveau un profund suport de clasă.

Alarmată de forţa de atracţie a ideilor marxism-leninismului, burghezia din principalele ţări capitaliste a creat, mai ales după cel de-al doilea război mondial, instituţii specializate de studiu şi critică a marxismului şi a orînduirii socialiste. Au apărut astfel o serie de marxologi, specialişti burghezi în ideologie proletară, a căror ţintă este combaterea materialismului dialectic şi istoric şi discreditarea idealului socialismului şi comunismului. Aceleaşi forţe ale imperialismului îşi desfăşoară propaganda antimarxistă şi anticomunistă în presa cotidiană, radio, televiziune, încercînd pe toate căile să contracareze atracţia firească a maselor muncitoare şi a intelectualităţii progresiste spre ideile comunismului şi spre concepţia materialist-dialectică despre lume.

În ciuda eforturilor pe care le fac reprezentanţii forţelor imperialiste, influenţa anticomunismului este în descreştere, iar filozofia materialist-dialectică şi ideologia marxist-leninistă în plină ofensivă. Este simptomatică în acest sens pătrunderea şi asimilarea de către unele teorii sociale burgheze a unor concepte şi teze marxiste, a unor metode de cercetare ce îşi au obîrşia în scrierile clasicilor marxismului. Înclinaţia spre explicarea vieţii spirituale prin dependenţa acesteia de viaţa materială, cercetarea corespondenţelor dintre fenomenele sociale aflate la paliere diferite ale sistemului social, perspectiva structuralistă şi sistemică asupra vieţii sociale, reliefarea activismului fiinţei umane — idei de largă circulaţie în gîndirea filozofică nemarxistă contemporană — sînt indicii certe şi mărturii ale forţei de penetraţie a filozofiei materialist-dialectioe.

Poziţia şi atitudinea diferiţilor gînditori din ţările capitaliste faţă de materialismul dialectic şi istoric, faţă de ideile socialismului şi comunismului este extrem de variată ; ea se extinde de la adeziunea deplină la principiile filozofiei materialist-dialectice şi încadrarea în lupta revoluţionară a clasei muncitoare pînă la situarea directă pe poziţiile burgheziei imperialiste şi ale anticomunismului. Aceste atitudini variate faţă de filozofia materialist-dialectică reflectă, deopotrivă, poziţia de clasă a gînditorilor, experienţa lor social-politică nemijlocită, extinderea şi profunzimea cunoaşterii literaturii marxiste clasice şi contemporane, capacitatea subiectivă de a-i sesiza valoarea euristică şi metodologică. De aceea, ar fi nu numai nedrept, dar şi ideologic dăunător să calificăm orice teorie filozofică deosebită de a noastră ca antimarxistă, ostilă ideii progresului social şi comunismului.

În condiţiile diversificării şi specializării reflecţiei filozofice, cînd aceasta se extinde de la probleme de istoria filozofiei pînă la probleme filozofice ale unor ştiinţe particulare, este pe deplin posibil ca un gînditor sau o şcoală filozofică ce nu aderă la principiile materialismului dialectic să propună o temă de cercetare viabilă, să elaboreze tehnici sau metode noi de investigaţie şi să obţină realizări remarcabile într-una sau alta dintre disciplinele filozofice sau sociale. În aceste împrejurări, considerarea critică — de pe poziţiile materialismului dialectic şi istoric — a cuceririlor dobîndite este singura poziţie corectă. Materialismul dialectic şi istoric este, în această privinţă, străin oricărei tendinţe de izolare şi închistare.

Pe deplin conştient de funcţia socială a creaţiilor filozofice şi operînd, de la caz la caz, o legitimă distincţie între conţinutul ştiinţific al unor teorii şi interpretările filozofice care li se adaugă, materialismul dialectic întreţine un amplu dialog cu celelalte orientări şi curente filozofice. Evident, în concepţia noastră, dialogul presupune recunoaşterea principiului partinităţii filozofiei, capacitatea de a disocia între contribuţia unui gînditor la sporirea adevărurilor ştiinţifice şi utilizarea acestora într-un sistem filozofic care poate avea, uneori, funcţii ideologice retrograde. Dialogul presupune atitudine constructivă şi deschidere spre teme şi soluţii noi, luarea în considerare, cu răbdare şi spirit analitic, a punctelor de vedere formulate de interlocutor, asimilarea critică a tehnicilor şi metodelor utilizate şi caracterizarea judicioasă, pe această bază, a poziţiei şi contribuţiei unui gînditor sau altul. Mijloacele dialogului sînt demonstraţia, argumentarea şi verificarea practic-experimentală a adevărului tezelor emise. Ţelul dialogului pe care îl ducem este adevărul.

Dialogul şi lupta de opinii se desfăşoară chiar în interiorul filozofiei marxiste, între diferiţi gînditori care propun soluţii unor probleme noi, sau reformulează şi întregesc pe cele deja existente. Dezvoltarea însăşi a filozofiei marxiste, perfecţionarea şi îmbogăţirea ei nu sînt scutite de frămîntări, căutări, alternative, izbînzi şi eşecuri etc., expresie a experienţei practice, a orizontului informaţional şi a capacităţii de creaţie a unora sau altora dintre reprezentanţii săi.

Dezvoltarea creatoare a filozofiei marxiste în condiţiile contemporane presupune existenţa unor experienţe şi opinii deosebite chiar la reprezentanţii partidelor comuniste şi muncitoreşti. Capacitatea de a cuprinde şi generaliza faptele, plasticitatea şi dinamismul, adaptarea la condiţiile de loc şi timp sînt caracteristici esenţiale ale dezvoltării marxismului creator. În aceste condiţii, este firesc ca într-o problemă teoretică sau practică să apară deosebiri de opinii, metode şi soluţii diferite, uneori chiar divergenţe. Lenin arăta însă că aceste divergenţe nu izvorăsc din interese de clasă deosebite ; divergenţele dintre comunişti sînt de altă natură. Ele îşi au izvorul în nivelurile diferite de dezvoltare economică şi socială, în experienţele deosebite ale diferitelor partide comuniste şi muncitoreşti, care activează în diferite ţări şi continente, fiind confruntate cu probleme şi situaţii noi, cu tradiţii culturale şi politico-ideologice diferite etc. Soluţionarea lor necesită timp, analiză principială, acumulare de fapte noi, verificări practice, înţelegerea raportului dintre general şi particular, dintre naţional şi internaţional.

Deosebirile de opinii, de aprecieri şi de metode nu trebuie să ne facă să pierdem din vedere orînduirea socială unică, ţelul unic şi concepţia despre lume unică, materialist-dialectică şi istorică, ce stă la baza activităţii tuturor partidelor comuniste şi muncitoreşti.

Filozofia marxist-leninistă nu este doar totalitatea enunţurilor filozofice formulate de Marx, Engels şi Lenin. Ea reprezintă un mod de a gîndi şi de a acţiona, o atitudine faţă de creaţia teoretică şi faţă de activitatea practică.

Marxismul este simultan o teorie, o metodă, un ideal şi un program de acţiune. Dezvoltarea creatoare a materialismului dialectic şi istoric presupune îmbogăţirea teoriei, a metodei, precizarea în continuare a idealului, a căilor şi metodelor de atingere a lui. Deschiderea şi receptivitatea la nou, informarea largă, spiritul critic şi militant, plasticitatea şi mobilitatea, capacitatea de a cuprinde şi explica faptele, de a iniţia şi conduce acţiunile sînt atributele inerente ale marxismului creator din epoca noastră.

 

 

 


 

1 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintare a României spre comunism, Bucureşti, Ed. politică, 1975, p. 153—154.

2 v. Bertrand Russell, History of Western Philosophy, George Allen and Unwin, London, 1946, p. 863, 815.

3 v. Karl R. Popper, On the status of science and of metaphysics, în „Ratio“, Oxford, 1, 1958, nr. 2, p. 110—115.

4 Fr. Engels, Ludwig Feuerbach şi sfîrşitul filozofiei clasice germane, în Marx-Engels, Opere, vol. 21, Bucureşti, Ed. politică, 1965, p. 274—275.

5 v. Fr. Engels, Ludwig Feuerbach şi sfîrşitul filozofiei clasice germane, ed.cit., p. 274—275.

6 v. V. I. Lenin, Materialism şi empiriocriticism, în Opere complete, vol.18, Bucureşti, Ed. politică, 1963, p. 353.

7 v. Aristotel, Organon, vol. IV, „Topica“, I, 2, 101 b, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1963, p. 9.

8 v. Francis Bacon, Noul Organon, XLIII—XLV, Bucureşti, Ed. Academiei, 1957, p. 42—43.

9 v. René Descartes, Discurs asupra metodei, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1957, p. 48—49.

10 V. I. Lenin, Trei izvoare şi trei părţi constitutive ale marxismului, în Opere complete, vol. 23, Bucureşti, Ed. politică, 1964, p. 42.

11 K. Marx, „Postfaţă“ la ediţia a doua a Capitalului, în Marx-Engels, Opere, vol. 23, Bucureşti, Ed. politică, 1966, p. 27.

12 Fr. Engels, Ludwig Feuerbach şi sfîrşitul filozofiei clasice germane, ed. cit., p. 210.

13 V. I. Lenin, Karl Marx, în Opere complete, vol. 26, Bucureşti, Ed. politică, 1964, p. 72.

14 v. J. D. Bernal, Ştiinţa în istoria societăţii, Bucureşti, Ed. politică, 1964, p. 425.

15 Fr. Engels, Dialectica naturii, în Marx-Engels, Opere, vol. 20, Bucureşti, Ed. politică, 1964, p. 503.

16 K. Marx, Teze despre Feuerbach, în Marx-Engels, Opere, vol. 3, Bucureşti, Ed. politică, 1958, p. 7.

17 Nicolae Ceauşescu, Expunere la Plenara C.C. al P.C.R. din 3—5 noiembrie 1971, în România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, vol. 6, Bucureşti, Ed. politică, 1972, p. 644—645.

18 Fr. Engels, Ludwig Feuerbach şi sfîrşitul filozofiei clasice germane, ed. cit., p. 278.

19 Max von Laue, Istoria fizicii, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1963, p. 212.

20 V. I. Lenin, Ce-i de făcut ?, în Opere complete, ed. a 2-a, vol. 6, Bucureşti, Ed. politică, 1961, p. 24.

21 A. De Waelhens, Une philosophie de l'ambiguite — L'existentialisme de Maurice Merleau-Ponty, Publications Universitaire de Louvain, 1867, p. 333.

22 Jean Hyppolite, Le „scientifique“ et l'„idéologique“ dans une perspective marxiste, în Akten des XIV. Internationalen Kongresses für Philosophie, II, Verlag Herder, Wien, 1968, p. 53.

23 v. I. Berlin, Karl Marx, His Life and Environment, London, p. 249.

24 Keneth A. Megill, Democracy as Community in Marx's Philosophy, în Akten des XIV, Internationalen Kongresses für Philosophie, II, ed. cit., p. 74./

 

 


 

Manualul de faţă a fost conceput şi elaborat pe baza unei programe unitare, care integrează structural şi metodologic problematica materialismului dialectic şi istoric. Reflectînd experienţa didactică şi de cercetare a autorilor, lucrarea îşi propune asimilarea unor realizări ale gîndirii filozofice şi ştiinţifice contemporane şi valorificarea contribuţiilor originale ale P.C.R. la dezvoltarea creatoare a marxism-leninismului în condiţiile făuririi societăţii socialiste multilateral dezvoltate în ţara noastră. Totodată, lucrarea beneficiază de rezultate ale unor discipline filozofice moderne (filozofia ştiinţei, logica şi metodologia ştiinţei, praxiologia, semiotica, axiologia, antropologia etc.), prilejuind deschideri şi teme de reflecţie pentru problematica actuală a ştiinţelor sociale.

Manualul este destinat celor care studiază filozofia marxistă — studenţilor, cursanţilor diferitelor forme ale învăţămîntului de partid, cercetătorilor, cadrelor didactice, lucrătorilor din domeniul ideologiei şi culturii, tuturor celor interesaţi de tematica şi demersurile gîndirii filozofice contemporane.

Colectivul de coordonare

Filozofie. Materialism dialectic și istoric, Ediția a II-a, Editura didactică și pedagogică, București, 1976