Dacă senzaţiile omului, pasiunile lui etc. nu sînt numai determinaţii antropologice în sens [mai restrîns *1], ci afirmări autentic ontologice ale esenţei (naturii), şi dacă ele se afirmă realmente numai prin aceea că obiectul lor este pentru ele sensibil, este evident că 1) modul afirmării lor nu este nicidecum unul şi acelaşi; dimpotrivă, modul de afirmare diferenţiat constituie specificul fiinţării lor, al vieţii lor; modul în care obiectul există pentru ele este modul specific al plăcerii lor (ihres Genusses); 2) acolo unde afirmarea senzorială înseamnă suprimarea nemijlocită a obiectului în forma sa independentă (mîncatul, băutul, prelucrarea obiectului etc.), aceasta este afirmarea obiectului; 3) în măsura în care omul este uman, deci şi simţirea sa etc. este umană, afirmarea obiectului prin altul este, de asemenea, propria plăcere a omului; 4) abia prin dezvoltarea industriei, adică prin intermediul proprietăţii private, esenţa ontologică a pasiunii umane se constituie atît în totalitatea, cît şi în omenescul ei; aşadar ştiinţa despre om este ea însăşi un produs al autorealizării omului în activitatea sa practică; 5) sensul proprietăţii private — desprinsă din înstrăinarea ei — constă în existenţa obiectelor esenţiale pentru om atît ca obiecte ale plăcerii, cît şi ca obiecte ale activităţii.
Posedînd calitatea de a cumpăra totul, posedînd calitatea de a-şi însuşi toate obiectele, banii constituie obiectul în sens suprem. Universalitatea calităţii lor este atotputernicia esenţei lor. Ei contează, de aceea, ca entitate atotputernică. Banii servesc ca mijlocitor între trebuinţa omului şi obiect, între viaţa omului şi mijloacele sale de trai. Ceea ce îmi mijloceşte însă mie viaţa mea, îmi mijloceşte şi existenţa celorlalţi oameni pentru mine, este pentru mine omul celălalt.
„Ce naiba! Sigur e că mîini, picioare,
Şi cap şi dos sînt ale tale.
E pricină aceasta îndestulă să socot
Că ceea ce eu gust, şi tot
Ce folosesc, e mai puţin al meu?
De pot vreo şase armăsari să mi-i plătesc,
Nu e puterea lor şi-a mea?
Alerg şi sînt un zdravăn om
Cu douăzeci şi patru de picioare la şosea!“
Goethe. „Faust“ (Mephisto) 199
Shakespeare în „Timon din Atena“:
„...Aur? Lucitor? De preţ? Nu, zei
Nu m-am rugat degeaba. Rădăcini!
Atît cît este-aici va preschimba
În alb ce-i negru şi-n frumos ce-i hîd;
Ce-i rău va face bun; ce-i josnic, nobil;
Bătrînii fi-vor tineri, iar cei laşi,
Viteji neîntrecuţi. Cum, zei? De ce?
Un pumn va vinde preoţi şi argaţi
Şi perna o va smulge de sub capul
Unui erou. Acest sclav arămiu
Desferecă şi ferecă religii;
Pe blestemaţi îi binecuvîntează;
Dă leprei nuri; cinsteşte pe tîlhari
Cu cinuri şi-nchinare şi-i aşază
În rîndul senatorilor; tot el
I-aduce-un nou bărbat vădanei slute
şi-nmiresmează ca pe-o zi de mai
Pe-aceea ce deschide-atît de larg
Buboaiele şi bolniţa. Lut scîrnav,
Codoaşă-a omenirii ce stîrneşti
Dihonii şi războaie-ntre popoare...“
Şi mai jos.
„Blînd gîde al regilor! Tu, ce-nvrajbeşti
Pe fiu şi tată! Mînjitor lucios
De ne-ntinate paturi a lui Hymen!
Tu, Marte preaviteaz! Tu, peţitor
De-a pururi tînăr, gingaş şi iubit,
Topind cu-a ta roşeaţă neaua sacră
Din poalele Dianei! Zeu aievea
Care întorloci şi faci să se sărute
Ce nu se poate întorloca! Tu, care
În mii de limbi desfereci mii de tîlcuri!
Tu, marea piatră de-ncercare! Iată
Că omul, robul tău, se răzvrăteşte;
Ci tu, prin marea ta virtute, fă
Ca fiarele, în haosul acesta,
Să stăpînească lumea!“ 200
Shakespeare redă foarte bine esenţa banilor. Pentru a-l înţelege, începem cu explicarea pasajului din Goethe.
Ceea ce îmi este accesibil prin intermediul banilor, ceea ce eu pot plăti, adică ceea ce pot cumpăra banii, aceasta sînt eu însumi, posesorul banilor, dît de mare e puterea banilor, atît de mare e şi puterea mea. Calităţile banilor mai sînt calităţi şi forţe esenţiale ale mele, posesorul lor. Ceea ce sînt şi pot eu nu este deci nicidecum determinat de individualitatea mea. Eu sînt urît, dar îmi pot cumpăra cea mai frumoasă femeie. Aşadar, nu sînt urît, căci banii anihilează efectul urîţeniei, puterea ei respingătoare. Ca individ sînt olog, însă banii îmi procură 24 de picioare; înseamnă că nu sînt olog. Sînt rău, necinstit, lipsit de scrupule, stupid, însă banul este respectat, deci şi posesorul lui. Banul este bunul suprem, deci îşi posesorul lui e bun; în plus, banii mă scutesc de osteneala de a fi necinstit; prin urmare sînt presupus a fi cinstit. Eu sînt sărac cu duhul, însă banii fiind adevăratul spirit al tuturor lucrurilor, cum ar putea posesorul lor să fie sărac cu duhul? Şi apoi, el îşi poate cumpăra oameni de spirit, iar cel ce are putere asupra oamenilor de spirit nu este oare mai spiritual decît toţi oamenii de spirit? Eu, care, datorită banilor, sînt în stare să fac tot ceea ce poate dori o inimă omenească, nu posed oare toate facultăţile omeneşti? Nu transformă deci banii mei orice neputinţă a mea în contrarul ei?
Dacă banii sînt legătura care mă uneşte cu viaţa omenească, care leagă societatea de mine şi mă leagă pe mine de natură şi de om, nu sînt oare banii legătura tuturor legăturilor? Nu pot ei face şi desface toate legăturile? Nu sînt ei deci şi mijlocul universal de dezbinare? Ei sînt adevăratul „ban al discordiei“ (Scheidemünze) *2, ca şi adevăratul mijloc de unire, forţa galvano-chimică [universală *3] a societăţii.
Shakespeare relevă îndeosebi două proprietăţi ale banilor:
1) Ei sînt divinitatea vizibilă, transformarea tuturor însuşirilor umane şi naturale în contrarul lor, confundarea şi inversarea generală a lucrurilor; ei întorloacă tot ce nu se poate întorloca;
2) Ei sînt tîrfa universală, codoşul universal între oameni şi popoare.
Inversarea şi confundarea tuturor însuşirilor umane şi naturale, întorlocarea a tot ce nu se poate întorloca, această putere divină a banilor rezidă în esenţa lor, ca esenţă generică înstrăinată, care alienează şi se alienează, a omului. Ei sînt capacitatea înstrăinată a omenirii.
Cee a ce nu-mi stă în putinţă qua *4 om, adică ceea ce nu stă în putinţa tuturor forţelor mele esenţiale individuale, îmi stă în putinţă graţie banilor. Banii transformă deci fiecare forţă esenţială a mea în ceva ce ea ca atare nu este, adică în contrarul ei.
Dacă doresc un anumit fel de mîncare sau vreau să iau diligenţa fiindcă nu am destulă putere pentru a face drumul pe jos, banii îmi procură mîncarea şi diligenţa, cu alte cuvinte ei transformă şi transpun dorinţele mele din entităţi ale reprezentării, din existenţa lor gîndită, închipuită, voită, în existenţa lor sensibilă, reală, din sfera reprezentării în viaţa reală, din fiinţarea imaginată în fiinţarea reală. În această calitate de agent mijlocitor, banii sînt adevărata putere creatoare.
La demande *5 există, desigur, şi din partea celui ce n-are bani, însă această demande este doar o entitate a reprezentării, care n-are nici un efect asupra mea, asupra terţului, asupra celorlalţi, care n-are existenţă, care pentru mine rămîne, aşadar, nereală, lipsită de obiect. Deosebirea dintre demande efectivă, bazată pe bani, şi cea lipsită de efect, bazată pe trebuinţa mea, pe pasiunea mea, pe dorinţa mea etc., este deosebirea dintre fiinţare şi gîndire, dintre simpla reprezentare existentă în mine şi reprezentarea aşa cum există pentru mine ca obiect real din afara mea.
Dacă n-am bani pentru a călători, n-am nici nevoia, adică nevoia reală şi realizabilă de a călători. Dacă am vocaţie pentru studiu, dar n-am banii trebuincioşi, înseamnă că nu am vocaţie pentru studiu, adică nu am o chemare adevărată, eficientă. Dimpotrivă, dacă n-am realmente vocaţie pentru studiu, dar am voinţă şi bani, am o vocaţie eficientă pentru studiu. Banii, ca mijloc şi facultate universală exterioară — neprovenită de la om ca om şi nici de la societatea umană ca societate — de a face din reprezentare realitate şi din realitate o simplă reprezentare, transformă în aceeaşi măsură forţele esenţiale umane şi naturale, reale în simple reprezentări abstracte, şi, de aceea, în imperfecţiuni, în himere chinuitoare, după cum, pe de altă parte, transformă imperfecţiunile şi himerele autentice, forţele esenţiale cu adevărat neputincioase, existente numai în imaginaţia individului, în forţe esenţiale reale şi în facultăţi reale. Prin urmare, chiar numai în virtutea acestei determinări, ei sînt inversarea generală a individualităţilor, pe care le transformă în contrarul lor şi cărora le atribuie însuşiri contrare însuşirilor lor reale.
În această calitate de putere care inversează totul, banii se manifestă apoi şi împotriva individului şi a legăturilor sociale etc., care pretind a fi esenţe pentru sine. Ei transformă fidelitatea în infidelitate, iubirea în ură, ura în iubire, virtutea în viciu, viciul în virtute, sluga în stăpîn, stăpînul în slugă, prostia în inteligenţă, inteligenţa în prostie.
Deoarece banii, în calitatea lor de concept existent şi activ al valorii, confundă şi schimbă între ele toate lucrurile, ei sînt confundarea şi substituirea generală a tuturor lucrurilor, deci lumea întoarsă pe dos, confundarea şi substituirea tuturor însuşirilor naturale şi omeneşti.
Cine poate cumpăra vitejia este viteaz, chiar dacă e laş. Deoarece banii pot fi schimbaţi nu pe o calitate determinată, nu pe un lucru determinat, sau pe anumite forţe esenţiale umane, ci pe întreaga lume obiectuală umană şi naturală, ei schimbă — din punctul de vedere al posesorului lor — orice însuşire şi orice obiect pe orice altă însuşire sau obiect, chiar dacă acestea din urmă sînt contrare celor dintîi; ei înseamnă întorlocarea celor ce nu se pot întorloca şi silesc la împăcare ceea ce se contrazice.
Dar dacă-l consideri pe om ca om şi relaţiile sale cu lumea ca relaţii umane, vei putea schimba dragostea numai pe dragoste, încrederea numai pe încredere etc. Dacă vrei să te împărtăşeşti din comorile artei, trebuie să fii un om cu cultură artistică; dacă vrei să exerciţi influenţă asupra altora, trebuie să fii un om cu reală capacitate de stimulare şi antrenare. Fiecare din relaţiile tale cu omul — şi cu natura — trebuie să fie o exteriorizare determinată, corespunzătoare obiectului voinţei tale, a vieţii tale individuale reale. Dacă iubeşti fără să trezeşti la rîndul tău iubire, adică dacă iubirea ta, ca iubire, nu provoacă sentimentul reciproc, dacă printr-o manifestare vitală ca om care iubeşte nu reuşeşti să devii om iubit, iubirea ta e neputincioasă, este o nefericire.
*1. Cuvînt indescifrabil. — Nota red.
*2. Joc de cuvinte: „scheiden“ înseamnă „a separa“, „a dezbina“; „Scheidemünze“ — monedă divizionară, aici în sensul de ban al discordiei. — Nota trad.
*3. Aici lipseşte în manuscris un colţ de pagină. — Nota red.
*4. — în calitate de. — Nota trad.
*5. — Cererea. — Nota trad.
199. Goethe. „Faust“, partea I, scena a patra („Cabinetul lui Faust“).
200. Shakespeare. „Timon din Athena“, actul IV, scena a treia.