Prezentat: 24-29 aprilie 1917
Sursa: V. I. Lenin, Opere
alese, 1970, Editura Politică, p. 225-237 [Opere complete, vol. 31, p. 345-459,
pdf]
Transcriere: Liviu Iacob, noiembrie 2007
Începînd din 1903, cînd a fost adoptat programul partidului nostru, am avut de întîmpinat de fiecare dată o înverşunată opoziţie din partea tovarăşilor polonezi. Dacă veţi studia procesele-verbale ale Congresului al II-lea, veţi vedea că încă de atunci ei veneau cu aceleaşi argumente pe care le găsim şi astăzi şi că social-democraţii polonezi au părăsit congresul, considerînd inacceptabilă pentru ei recunoaşterea dreptului naţiunilor la autodeterminare. Şi de atunci ne lovim de fiecare dată de una şi aceeaşi problemă. În 1903 imperialismul exista, dar atunci el n-a fost invocat printre argumentele aduse; şi acum, ca şi atunci, poziţia social-democraţiei poloneze rămîne o stranie şi inexplicabilă eroare: oamenii aceştia vor să reducă poziţia partidului nostru la poziţia unor şovinişti.
Îndelungata asuprire a Poloniei de către Rusia a făcut ca politica ei să fie o politică pe deplin naţională, şi întreg poporul polonez nutreşte cu ardoare un singur gînd: răzbunarea împotriva muscalilor. Nimeni n-a asuprit pe polonezi ca poporul rus. Ţarii au făcut din poporul rus un sugrumător al libertăţii polone. Nu există popor care să fie pătruns de atîta ură împotriva Rusiei, nu există popor căruia Rusia să-i fie atît de odioasă cum le este polonezilor, şi de aici rezultă un fenomen ciudat. Polonia constituie o piedică în calea mişcării socialiste din cauza burgheziei poloneze. Piară întreaga lume, numai Polonia să fie liberă. Un asemenea mod de a pune problema este, fără îndoială, o batjocorire a internaţionalismului. Desigur că Polonia geme acum sub jugul asupririi, dar ca naţionaliştii polonezi să conteze pe eliberarea ei de către Rusia este o trădare faţă de Internaţională. Naţionaliştii polonezi au sădit însă concepţiile lor atît de adînc în popor, încît aşa sînt privite lucrurile acolo.
Un merit imens, un merit istoric al tovarăşilor social-democraţi polonezi, îl constituie faptul că ei au lansat o lozincă internaţionalistă şi au declarat: lucrul cel mai important pentru noi este alianţa frăţească cu proletariatul din celelalte ţări şi nu vom accepta niciodată un război pentru eliberarea Poloniei. Este meritul lor şi de aceea am considerat întotdeauna drept socialişti numai pe aceşti tovarăşi social-democraţi polonezi. Ceilalţi sînt patrioţi, nişte Plehanovi polonezi. Dar din cauza acestei originale poziţii, cînd pentru a salva socialismul oamenii au trebuit să lupte împotriva unui naţionalism feroce, morbid, a rezultat un fenomen ciudat: tovarăşii vin la noi şi ne spun că trebuie să renunţăm la eliberarea Poloniei, la despărţirea ei.
De ce noi, velicoruşii, care asuprim un număr mai mare de naţiuni decît oricare alt popor, ar trebui să renunţăm la recunoaşterea dreptului la despărţire al Poloniei, Ucrainei, Finlandei? Ni se propune să devenim şovinişti, pentru că astfel vom uşura poziţia social-democraţilor în Polonia. Noi pretindem eliberarea Poloniei nu pentru că poporul polonez trăieşte între două state capabile să lupte. Dar în loc să declare că muncitorii polonezi trebuie să judece astfel: rămîn democraţi numai acei social-democraţi care considera că poporul polonez trebuie să fie liber, căci şoviniştii n-au ce căuta în rîndurile unui partid socialist, social-democraţii polonezi spun: tocmai pentru că socotim avantajoasă o alianţă cu muncitorii ruşi, noi sîntem împotriva despărţirii Poloniei. Şi au tot dreptul s-o spună. Oamenii aceştia însă nu vor să înţeleagă că pentru a consolida internaţionalismul nu trebuie repetate unele şi aceleaşi cuvinte, şi că în Rusia trebuie să se insiste asupra libertăţii de despărţire a naţiunilor asuprite, iar în Polonia trebuie subliniată libertatea de unire. Libertatea de unire presupune şi libertatea de despărţire. Noi, ruşii, trebuie să subliniem libertatea de despărţire, iar în Poloniei libertatea de unire.
Avem aici o serie de sofisme care duc la o totală renunţare la marxism. Punctul de vedere al tovarăşului Peatakov constituie o repetare a punctului de vedere al Rosei Luxemburg...[1] (exemplul Olandei). Aşa raţionează tov. Peatakov şi aşa se combate pe el însuşi, deoarece în teorie el se pronunţa pentru negarea libertăţii de despărţire, iar poporului îi spune: nu e socialist cine neagă libertatea de despărţire. Cele afirmate aici de tovarăşul Peatakov reprezintă o nemaipomenită confuzie. În Europa occidentală predomină ţările în care problema naţională a fost rezolvată de multă vreme. Cînd se spune că problema naţională a fost rezolvată, se are în vedere Europa occidentală. Tov. Peatakov transpune acest adevăr acolo unde nu se potriveşte, în Europa răsăriteană, şi astfel ajungem într-o situaţie ridicolă.
Vă daţi seama ce groaznică harababură iese de aici! Finlanda se află în imediata noastră vecinătate. Tov. Peatakov nu dă în privinţa ei un răspuns concret şi se încurca cu totul. Aţi putut citi ieri în „Raboceaia Gazeta“ că în Finlanda separatismul ia amploare. Finlandezii vin şi spun că separatismul ia amploare la ei deoarece cadeţii nu acordă Finlandei autonomie deplină. Acolo se maturizează o criză, nemulţumirea împotriva guvernatorului general Rodicev creşte, iar „Raboceaia Gazeta“ scrie că finlandezii trebuie să aştepte pînă la Adunarea constituantă, deoarece în Adunarea constituantă se va ajunge la un acord între Finlanda şi Rusia. Ce înseamnă un acord? Finlandezii trebuie să spună că ei au dreptul să-şi hotărască într-un fel sau altul soarta, iar velicorusul care ar nega acest drept ar fi un şovinist. Altceva ar fi dacă am spune muncitorului finlandez: hotărăşte cum îţi convine...[2] Tov. Peatakov nu face decît să nege lozinca noastră, afirmînd că asta înseamnă a nu da o lozincă pentru revoluţia socialistă, dar nici el n-a venit cu o lozincă corespunzătoare. Metoda revoluţiei socialiste sub lozinca: „jos graniţele'' este o totală confuzie. Noi n-am reuşit să publicăm articolul în care am denumit această concepţie „economism imperialist“[3]. Ce înseamnă „metoda“ revoluţiei socialiste sub lozinca „jos graniţele“? Noi admitem necesitatea statului, iar statul presupune graniţe. Statul poate, desigur, să aibă un guvern burghez, noi însă avem nevoie de Soviete. Dar şi pentru ele se pune problema graniţelor. Ce înseamnă „jos graniţele“? Aici începe anarhia... „Metoda“ revoluţiei socialiste sub lozinca „jos graniţele“ este pur şi simplu o confuzie. Cînd revoluţia socialistă se va maturiza, cînd ea se va produce, se va extinde şi asupra altor ţări, iar noi o vom ajuta; cum o vom face însă nu ştim. „Metoda revoluţiei socialiste“ este o frază fără conţinut. Întrucît există probleme care au rămas nerezolvate de revoluţia burgheză, sîntem pentru rezolvarea lor. Faţă de mişcarea separatistă sîntem indiferenţi, neutri. Dacă Finlanda, dacă Polonia, Ucraina se vor despărţi de Rusia, nu-i în asta nimic rău. Ce poate fi rău? Cine afirmă asta este şovinist. Trebuie să-ţi fi pierdut minţile ca să continui politica ţarului Nicolaie. Doar Norvegia s-a despărţit de Suedia... Altădată Alexandru I şi Napoleon făceau schimb de popoare, altădată ţarii făceau schimburi care aveau ca obiect Polonia. Iar noi să continuăm această tactică a ţarilor? Asta înseamnă renunţare la tactica internaţionalistă, înseamnă şovinism de cea mai rea speţă. Dacă Finlanda se va despărţi, ce va fi rău în asta? La ambele popoare, la proletariatul din Norvegia şi la cel din Suedia, încrederea reciprocă s-a întărit după despărţire. Moşierii suedezi voiau să pornească un război, dar muncitorii suedezi s-au împotrivit şi au spus: noi nu vom merge să luptăm în acest război.
Finlandezii nu vor acum decît autonomia. Noi cerem să se acorde Finlandei libertate deplină, şi atunci încrederea faţă de democraţia rusă se va întări; cînd acest deziderat va fi tradus în practică, tocmai atunci ei nu se vor despărţi. Cînd d-l Kodicev vine la ei şi începe tocmeala cu autonomia, tovarăşii finlandezi vin la noi şi apun: avem nevoie de autonomie. Împotriva lor se deschide foc cu toate tunurile şi li se spune „aşteptaţi Adunarea constituantă“. Noi însă declaram „socialistul rus care este împotriva libertăţii Finlandei este un şovinist“.
Noi declarăm că graniţele se stabilesc prin voinţa populaţiei. Rusie, să nu cutezi să duci război pentru Kurlanda! Germanie, afară cu trupele tale din Kurlanda! Iată cum rezolvăm noi problema despărţirii. Proletariatul nu poate să recurgă la violenţă, căci el nu trebuie să împiedice libertatea popoarelor. Lozinca „Jos graniţele“ va fi justă atunci cînd revoluţia socialistă va deveni o realitate şi nu o metodă, iar noi vom spune atunci: tovarăşi, veniţi la noi...
Cu totul altfel se pune problema războiului. Noi nu vom renunţa la un război revoluţionar de va fi nevoie. Nu sîntem pacifişti... Cînd la noi un Miliukov trimite în Finlanda pe Rodicev, care se tocmeşte acolo fără ruşine cu poporul finlandez, noi spunem: popor rus, să nu cutezi să violentezi Finlanda: nu poate fi liber un popor care asupreşte alte popoare[4]. În rezoluţia cu privire la Borgbjerg, noi spunem: retrageţi trupele şi lăsaţi naţiunea să hotărască ea singură asupra problemei. Iată, dacă mîine Sovietul va lua puterea în mîinile sale, aceasta nu va fi o „metodă a revoluţiei socialiste“; noi vom spune atunci: Germanie, afară cu trupele tale din Polonia; Rusie, afară cu trupele tale din Armenia, căci altfel totul va fi numai o înşelăciune.
Despre Polonia sa asuprită, tov. Dzerjinski ne spune că acolo toţi sînt şovinişti. Dar de ce nici unul dintre polonezi n-a spus ce-i de făcut cu Finlanda, ce-i de făcut cu Ucraina, de ce n-a spus nici un cuvînt în acestă privinţă? Din 1903 discutăm atît de mult această chestiune, încît îţi vine greu să mai vorbeşti despre ea. Fiecare popor e liber să decidă cum vrea... Cine nu se situează pe o asemenea poziţie este un anexionist, un şovinist. Noi vrem o alianţă frăţească a tuturor popoarelor. Dacă va exista o Republică ucrainiană şi o Republică rusă, între ele se va statornici o mai strînsă legătură, mai multă încredere. Dacă ucrainienii vor vedea că la noi este republică a Sovietelor, ei nu se vor despărţi, dar dacă la noi va fi o republică a lui Miliukov, ei se vor despărţi. Cînd tov. Peatakov în totală contradicţie cu propriile sale concepţii declară: sîntem împotriva menţinerii cu forţa în cadrul graniţelor, aceasta înseamnă a admite dreptul naţiunilor la autodeterminare. Noi nu vrem cîtuşi de puţin ca ţăranul din Hiva să trăiască sub domnia hanului din Hiva. Prin dezvoltarea revoluţiei noastre, vom exercita o influenţă asupra maselor asuprite. Numai aşa trebuie pusă problema agitaţiei în rîndurile maselor asuprite.
Dar orice socialist rus care nu admite libertatea Finlandei şi a Ucrainei va aluneca pe panta şovinismului. Şi ei nu se vor putea justifica niciodată prin nici un fel de sofisme şi referiri la „metoda“ lor.
Publicat pentru prima oară în 1921, în Operele lui N. Lenin (V. Ulianov), vol. XIV, partea a II-a. - Nota red.
Tov. Lenin a amintit că social-democraţii polonezi s-au pronunţat împotriva dreptului la autodeterminare naţională în 1903, cînd problema nu se punea în perspectiva unei revoluţii socialiste. Specificul poziţiei adoptate de ei în problema naţională este determinat de situaţia lor specială în Polonia; jugul ţarist alimenta pasiunile naţionaliste ale păturilor burgheze şi mic-burgheze din Polonia. Social-democraţii polonezi au avut de susţinut o luptă înverşunată cu acei „socialişti“ (P.P.S.) care erau gata să accepte chiar şi un război european de dragul eliberării Poloniei, şi numai ei, social-democraţii polonezi, propagînd sentimentul solidarităţii internaţionale în rîndul muncitorilor polonezi, i-au dus pe aceştia la o apropiere de muncitorii ruşi. Dar încercarea lor de a impune socialiştilor aparţinînd unor naţiuni asupritoare negarea dreptului la autodeterminare este cît se poate de greşită şi, dacă ar izbîndi, n-ar avea alt rezultat decît acela că social-democraţii ruşi ar trece pe poziţii şoviniste. Negînd naţiunilor asuprite dreptul la autodeterminare, socialiştii aparţinînd naţiunilor asupritoare devin şovinişti, ajung să sprijine propria lor burghezie. Socialiştii ruşi trebuie să lupte pentru libertatea de despărţire a naţiunilor asuprite, socialiştii aparţinînd naţiunilor asuprite trebuie să susţină libertatea de unire; atît unii, cît şi ceilalţi trebuie să meargă, formal, pe căi diferite (în fond însă aceleaşi) spre acelaşi ţel: spre organizarea internaţională a proletariatului. Cei care afirmă că problemă naţională a fost rezolvată în cadrul orînduirii burgheze uită că ea e rezolvată (şi încă nu pretutindeni) numai în Apusul Europei, unde puritatea populaţiei atinge 90%, dar nu în Răsărit, unde puritatea populaţiei se limitează la maximum 43%. Exemplul Finlandei demonstrează că problema naţională se află efectiv la ordinea zilei şi că trebuie să se facă alegerea între sprijinirea burgheziei imperialiste şi datoria solidarităţii internaţionale, care nu tolerează ca voinţa naţiunilor asuprite să fie violentată. Menşevicii, cerînd socialiştilor finlandezi „să rabde“ pînă la Adunarea constituantă şi să rezolve problema autonomiei împreună cu ea, s-au pronunţat, de fapt, în spiritul imperialiştilor ruşi.
„Pravda“ nr. 46 din 15 (2) mai 1917
Se tipăreşte după textul apărut în V. I. Lenin, Opere complete, vol. 31, ed. rom., p. 437—443. - Nota red.
Politica de asuprire naţională, lăsată moştenire de absolutism si monarhie, este sprijinită de moşieri, capitalişti şi de mica burghezie, interesate să-şi apere privilegiile de clasă şi să dezbine pe muncitorii de diferite naţionalităţi. Imperialismul contemporan, accentuînd tendinţa de a subjuga popoarele slabe, constituie un nou factor de intensificare a asupririi naţionale.
Desfiinţarea asupririi naţionale, în măsura în care ea poate fi realizată în societatea capitalistă, nu este posibilă decît în condiţiile unei orînduiri republicane consecvent democratice şi ale unei conduceri consecvent democratice a statului, care să asigure deplina egalitate în drepturi tuturor naţiunilor şi limbilor.
Trebuie să se recunoască tuturor naţiunilor din cuprinsul Rusiei dreptul la liberă despărţire şi la formarea unui stat independent. Negarea acestui drept şi neluarea de măsuri care să-i asigure realizarea în practică echivalează cu sprijinirea politicii de cotropiri sau anexioniste. Numai recunoaşterea de către proletariat a dreptului naţiunilor la despărţire asigură solidaritatea deplină a muncitorilor aparţinînd unor naţiuni diferite şi contribuie la o apropiere cu adevărat democratică între naţiuni.
Conflictul ivit în momentul de faţă între Finlanda şi guvernul provizoriu rus arată deosebit de concret că negarea dreptului la liberă despărţire duce pur şi simplu la continuarea politicii ţariste.
Problema dreptului naţiunilor la liberă despărţire nu trebuie confundată cu aceea a oportunităţii despărţirii unei naţiuni sau alteia într-un moment sau altul. Partidul proletariatului trebuie să rezolve această din urmă problemă de la caz la caz, în mod cu totul independent, ţinînd cont de interesele întregii dezvoltări sociale şi de interesele luptei de clasă a proletariatului pentru socialism.
Partidul cere o largă autonomie regională, desfiinţarea supravegherii de sus, desfiinţarea obligativităţii unei limbi oficiale şi fixarea graniţelor regiunilor autonome şi ale celor care se autoadministrează, pe baza voinţei exprimate de însăşi populaţia locală, care va ţine seama de condiţiile economice şi de trai, de compoziţia naţională a populaţiei etc.
Partidul proletariatului respinge categoric aşa-zisa „autonomie cultural-naţională“, adică scoaterea şcolilor etc. din din competenţa statului şi trecerea lor în mîna unui fel de diete naţionale. Autonomia cultural-naţională desparte în mod artificial pe muncitorii care trăiesc în aceeaşi localitate sau muncesc chiar în aceeaşi întreprindere, după apartenenţa lor la cutare sau cutare „cultură naţională“, adică consolidează legătura dintre muncitori şi cultura burgheză a diferitelor naţiuni, în timp ce sarcina social-democraţiei este consolidarea culturii internaţionale a proletariatului mondial.
Partidul cere să se introducă în constituţie o lege fundamentală care să desfiinţeze orice privilegii ale oricărei naţiuni şi să pună capăt oricăror încălcări ale drepturilor minorităţilor naţionale.
Interesele clasei muncitoare reclamă unirea muncitorilor tuturor naţionalităţilor din Rusia în organizaţii proletare unice: politice, sindicale, cooperatiste, culturale etc. Numai această grupare a muncitorilor de diferite naţionalităţi în organizaţii unice va da proletariatului posibilitatea să ducă o luptă victorioasă împotriva capitalului internaţional şi împotriva naţionalismului burghez.
Supliment la nr. 13 al ziarului „Soldatskaia Pravda“ din 16 (3) mai 1917
Se tipăreşte după textul apărut în V. I. Lenin, Opere complete, vol. 31, ed. rom., p. 444—445. - Nota red.
[1]. Omisiune în procesul-verbal. — Nota red.
[2]. Omisiune în procesul-verbal. — Nota red.
[3]. Vezi V. I. Lenin. Opere complete, vol. 30, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 60—69. — Nota. trad.
[4]. F. Engels „Literatura din emigraţie. I. Manifestul polonez“ (vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 18, Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 525. — Nota red.